Pentru seminariile din datele de 29.03.2010 şi 31.03.2010 vă propun spre dezbatere următoarele cazuri:
Contractul de comision
Contractul de consignaţie
Speţa 1
R O M Â N I A
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1568/2003
Dosar nr. 3301/2001
Şedinţa publică de la 13 martie 2003
Deliberând asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 1574 din 22 februarie 2000, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Mehedinţi a solicitat obligarea pârâtelor SC M. SA Drobeta Turnu-Severin şi Direcţia de Supraveghere Vamală Craiova la plata sumei de 15.196.035 lei daune.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că a convenit cu pârâta, în baza contractului de consignaţie nr. 1244 din 13 februarie 1996, valorificarea mărfurilor devenite proprietatea statului şi, în executarea acestui contract, a neglijat să preia la timp 5 autoturisme confiscate, iar când le-a preluat, după 5 luni, nu le-a evaluat şi nici nu a făcut nici o obiecţiune la eventualele lipsuri, astfel că, la data verificării stării autoturismelor, valoarea acestora era diminuată cu 15.748.525 lei.
Tribunalul Mehedinţi, prin sentinţa civilă nr. 402 din 25 aprilie 2000, a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pârâta SC M. SA la 15.196.035 lei despăgubiri către reclamantă şi a respins acţiunea faţă de Direcţia de Supraveghere Vamală.
S-a reţinut că pârâta SC M. SA a primit bunurile în gestiune la valoarea stabilită de expert şi răspunde pentru degradarea bunurilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC M. SA, susţinând că reclamanta este în culpă pentru deteriorarea bunurilor pentru că ei îi revenea obligaţia de ridicare a bunurilor din vamă şi de predare a acestora . Cu privire la evaluare, pârâta arată că nu a fost invitată la constatare.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 1470 din 13 noiembrie 2000, a admis apelul pârâtei, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea faţă de pârâta SC M. SA.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a apreciat că nu s-au predat bunurile pe bază de proces verbal, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 din Legea 178/1994; procesul verbal de evaluare nu ţine loc de act de predare; cum procesul verbal de constatare evidenţiază lipsuri şi o stare de degradare neconsemnată în procesul verbal de evaluare nr. 39/1996, rezultă că degradarea bunurilor s-a produs înainte de preluarea bunurilor.
Concluzionând că răspunderea pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare aparţine consignatarului, instanţa a respins acţiunea.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă care susţine că predarea s-a făcut pe baza procesului verbal din 27 februarie 1997, la primire a asistat şi un mecanic auto – I.S., dar nu s-au făcut obiecţiuni, astfel că, în motivarea deciziei, se invocă un formalism excesiv.
Recurenta mai arată că valoarea autoturismelor nu a fost contestată.
Recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut corect că procesul verbal din 27 februarie 1997 nu ţine loc de proces verbal de predare, care trebuia întocmit, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea 178/1994, şi culpa pentru deteriorarea autoturismelor aparţine reclamantei, nefiind transferată răspunderea tocmai pentru că nu s-a făcut predarea, iar degradarea bunurilor s-a produs înainte de predare, dacă aceasta s-ar considera ca realizată în fapt la 27 februarie 1997.
Hotărârea pronunţată în apel fiind legală şi negăsindu-se întemeiată critica ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Mehedinţi, împotriva deciziei nr. 1470 din 13 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2003.
Speţa 2
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4199/2003
Dosar nr. 2704/2002
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 august 1998 reclamanta S.C. C. S.A. Orăştie a chemat în judecată S.C. A.B.P. SRL solicitând ca în baza sentinţei civile ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 247.225.275 lei contravaloare produse livrate, 99.895.846 lei penalităţi de întârziere precum şi cheltuieli de judecată aferente.
În motivarea pretenţiilor reclamanta a arătat că în baza contractului încheiat cu pârâta i-a livrat acesteia diferite sortimente de produse în valoare de 247.225.275 lei pentru care a emis facturile corespunzătoare dar care nu au fost onorate la plată situaţie în care se solicită şi sancţionarea acesteia cu penalităţi.
Tribunalul Braşov prin sentinţa civilă nr. 67 din 26 ianuarie 1999 a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată cu motivarea că pârâta nu a contestat valabilitatea facturilor, iar voinţa comună a părţilor concretizată în contractul încheiat a fost de livrare a mărfii şi achitarea preţului obligaţie nerespectată de aceasta din urmă.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel pârâta criticile vizând modul eronat în care instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt respectiv nu a stabilit adevăratele raporturi dintre părţi clauzele contractului încheiat relevând faptul că în realitate părţile au stabilit raporturi contractuale de reprezentare comercială obligaţia sa fiind una de mijloace şi nu de rezultat.
Curtea de Apel Braşov prin decizia civilă nr. 108 din 22 martie 2000 a respins ca nefondat apelul motivând că referindu-se generic la raporturile juridice dintre părţi instanţa de fond nu a schimbat natura acestora, şi nu a greşit în rezolvarea lor, singura obligaţie fiind de a motiva mai detaliat aceste raporturi şi a le particulariza.
Astfel instanţa de control judiciar a stabilit că contractul încheiat este un contract de comision care este forma tipică a mandatului fără reprezentare.
S-a mai reţinut că prin minuta încheiată la data de 30 iunie 1998 pârâta recunoaşte că datorează contravaloarea mărfii şi este de acord cu eşalonarea plăţii.
Cu petiţia înregistrată la data de 5 aprilie 2000 pârâta a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Curtea Supremă de Justiţie prin decizia civilă nr. 6302 din 7 noiembrie 2001 a admis recursul, a casat decizia criticată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea soluţiei date instanţa supremă a reţinut că din interpretarea clauzelor contractuale nu se poate stabili cu certitudine care a fost intenţia părţilor la încheierea contractului, respectiv, dacă au înţeles să încheie un contract simplu de vânzare cumpărare astfel cum rezultă din dispoziţiile art.16 un contract de comision faţă de dispoziţiile art. 7 şi art. 14, sau un contract de consignaţie dacă se reţin dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din contract.
S-a precizat că se impune suplimentarea probatoriului pentru a se stabili natura juridică a raporturilor intervenite între părţi şi funcţie de această natură răspunderii acestora.
În apel după casare prin decizia civilă nr. 41 din 14 octombrie 2002 secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Braşov a respins apelul ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că din clauzele inserate în contract rezultă că pârâta este ţinută să îndeplinească operaţiunea comercială cu care a fost împuternicită în sensul primirii fondului de marfă contractat şi să facă plata mărfurilor preluate pe măsura vânzării lor, dar nu mai târziu de 30 zile de la data emiterii facturii.
S-au înlăturat apărările apelantei în sensul că neplata facturilor s-ar datora atitudinii culpabile a intimatei, care i-a predat marfa cu deficienţe calitative nu pot fi reţinute, având în vedere că în perioada derulării contractului pârâta nu a refuzat nici o factură mărfurile fiind recepţionate la data facturării.
Cu petiţia înregistrată la data de 19 noiembrie 2002 pârâta a declarat recurs împotriva soluţiei instanţei de apel criticile vizând aspectele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că instanţele au interpretat greşit contractul încheiat de părţi considerându-l un contract de vânzare cumpărare în realitate acesta având caracterul unui contract de reprezentare (distribuire) fiind stabilite limitele puterilor conferite de reprezentant, relevante fiind dispoziţiile art. 14 din convenţie potrivit cărora pe toată perioada contractului distribuitorul va beneficia de un comision valabil pentru două genuri de produse, care va fi calculat la valoarea producţiei mărfii vândută şi încasată TVA în contul vânzătorului, adică a intimatei.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 997 C. civ. interpretarea contractului se face în funcţie de intenţia comună a părţilor.
Ori potrivit art. 6 din contract S.C. C. Orăştie S.A. în calitate de comerciant independent efectua vânzarea mărfurilor recurentei, care avea obligaţia achitării contravalorii fondului de marfă vândut.
Preambulul contractului stabileşte şi calitatea părţilor aceea de vânzător şi respectiv cumpărător, comisioanele reprezentând în realitate dicaunturi, denumirile folosite încadrându-se în art. 969 C. civ., care dă dreptul părţilor să folosească orice termen care se încadrează în limitele legii.
Caracterul contractului este stabilit de intenţia părţilor care prin clauzele stipulate au convenit şi termene de plată şi clauză penală privind sancţionarea întârzierii plăţii.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel contractul încheiat stabileşte obligaţia recurentei de a efectua vânzarea mărfurilor intimatei în nume propriu fără să acţioneze în numele intimatei care i-a vândut produsele.
Din cele arătate rezultă fără putinţă de tăgadă că părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare fapt confirmat şi de minutele încheiate, prin care recurenta pârâtă recunoaşte realitatea debitului cu propuneri de reeşalonare a plăţii preţului.
În aceste condiţii soluţia pronunţată este legală şi temeinică criticile formulate neavând temei legal astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A.B.P. SRL Braşov împotriva deciziei nr. 41 Ap din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 noiembrie 2003.
Speţa 3
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4605/2005
Dosar nr. 460/2005
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 5 din 27 ianuarie 2004, Tribunalul Gorj, secţia comercială, a respins acţiunea formulată de reclamantul S.P.P.P.G., având ca obiect constatarea nulităţii contractului de consignaţie din 20 martie 2000 în contradictor cu pârâţii R.I. şi SC V. SRL Târgu Jiu, reţinând ca neîntemeiate susţinerile reclamantului cu privire la capacitatea persoanei care a semnat pentru consignatar contractul câtă vreme printr-o decizie anterioară s-a consfinţit irevocabil calitatea de mandatar a pârâtului R.I.
Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin decizia nr. 435 pronunţată la 10 noiembrie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei.
În considerentele deciziei s-a reţinut că motivul de nulitate absolută a contractului de consignaţie din 20 martie 2000, invocat de reclamant şi anume lipsa capacităţii sale la încheierea actului urmare a lipsei ori depăşirii împuternicirii intimatului pârât R.I. este de fapt o cauză de nulitate relativă pe care Curtea de Apel Craiova a examinat-o cu autoritate de lucru judecat, prin decizia nr. 869 din 22 mai 2003, când instanţa de recurs a fost investită cu aceeaşi critică.
Prin decizia nr. 869/2003, s-a admis recursul formulat de pârâtul R.I. şi s-a respins recursul pârâtului S.P.P.P.G., împotriva sentinţei nr. 2055 din 20 decembrie 2002, pronunţată de Tribunalul Gorj reţinând în considerente că deşi R.I. era încadrat într-o funcţie de execuţie, în calitate de şef al subcentrului M. şi potrivit unei practici mai vechi, încheia în teritoriu contracte de consignaţie în numele şi pentru serviciul public, contractul de consignaţie încheiat între SC V. SRL Târgu Cărbuneşti şi S.P.P.P.G. fiind valabil.
Statuându-se irevocabil că drepturile şi obligaţiile derivate din contractul de consignaţie din 20 martie 2000 valabil încheiat de R.I. în calitate de mandatar, s-au născut în numele şi pe seama S.P.P.P.G. cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de SC V. SRL faţă de pârâtul R.I., o acţiune între aceleaşi părţi cu privire la aceeaşi nulitate relativă a aceleiaşi convenţii nu poate fi primită, instanţa de fond reţinând corect autoritatea de lucru judecat.
În contra deciziei a declarat recurs reclamantul S.P.P.P.G., solicitând modificarea acesteia pentru:
1) motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că:
- în mod greşit instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere a apelului invocând cu valoare de autoritate de lucru judecat decizia nr. 869/2003 a Curţii de apel Craiova, deoarece prin această hotărâre s-a soluţionat doar problema opozabilităţii contractului nu şi nulitatea acestui contract.
2) art. 304 pct. 10 C. proc. civ.:
- instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate: încheierea contractului de consignaţie de către un angajat într-o funcţie de execuţie în lipsa unui mandat; forma nelegală a actelor subsecvente contractului de consignaţie; lipsa oricăror elemente de identificare din contract.
Intimatul R.I. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a deciziei atacate.
Recursul nu este fondat.
1. Critica recurentului reclamant privind greşita motivare a deciziei atacate pe caracterul irevocabil al constatărilor din decizia nr. 869/2003 a Curţii de Apel Craiova ca instanţă de recurs nu poate fi primită.
Aceasta deoarece, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, de vreme ce cauza de anulare a contractului de consignaţie din 20 martie 2000, respectiv lipsa capacităţii reclamantului recurent la încheierea actului datorată lipsei ori depăşirii împuternicirii intimatului pârât R.I., care formează şi obiectul acţiunii în cauza de faţă, a fost examinată prin decizia nr. 869 din 22 mai 2003, irevocabilă, iar considerentele acestei decizii se reflectă în dispozitivul său, autoritatea de lucru judecat este operantă.
2. Cea de a doua critică nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., deoarece existenţa şi legalitatea împuternicirii angajatului la încheierea contractului de consignaţie a format obiectul primului motiv de nelegalitate, analizat deja, nefiind vorba de o probă administrată în sensul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., ca de altfel nici în situaţia în care recurentul invocă nelegalitatea formei actelor subsecvente contractului de consignaţie şi lipsa elementelor de identificare din contract.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, menţinând ca legală decizia atacată.
În baza art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul la 250 RON cheltuieli de judecată către intimat, constând în onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul S.P.P.P.G., împotriva deciziei nr. 435 din 10 noiembrie 2004, pronunţată de Curtea de apel Craiova, secţia comercială, în dosarul nr. 1333/2004, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 250 RON onorariu avocat, către intimatul R.I.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2005.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu