Legea responsabilităţii fiscale

Camera Deputaţilor a adoptat Legea responsabilităţii fiscale. Forma adoptată de Senat o puteţi consulta aici.

Arbitraj

REGULI DE PROCEDURĂ ARBITRALĂ din 29 martie 2010
ale Curţii de Arbitraj Comercial International
EMITENT: CAMERA DE COMERŢ ŞI INDUSTRIE 
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 197 din 29 martie 2010

Absolvirea Institutului National pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor

Rezultatele examenului de absolvire a Institutului National pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor le puteti consulta aici.

Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă

Pe data de 26.03.2010 a avut loc interviul pentru primirea în profesia de practician în insolvenţă fără examen şi cu scutire de stagiu. Rezultatele le puteţi consulta aici.

INIŢIATIVĂ

Intenţionez ca în perioada următoare să propun Consiliului Profesoral al Facultăţii de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice înfiinţarea unui cerc ştiinţific de drept comercial, ce va funcţiona sub îndrumarea mea, pentru a crea un cadru propice performanţei în materie de drept privat - comercial. 

Ca orice iniţiativă de acest gen, este nevoie de susţinători şi de participanţi la aceste activităţi ale cercului ştiinţific. Fără a avea  studenţi interesaţi de acest demers iniţiativa mea ar fi goală de conţinut şi, bineînţeles, inutilă devenind o treaptă în plus pe scara birocraţiei instituţionale.

Obiectul de activitate al acestui cerc ştiinţific îl reprezintă dezbateri preponderent aplicative pe marginea practicii comerciale (societăţi comerciale, contracte comerciale, insolvenţă etc.), studierea practicii în materie, discuţii interdisciplinare, drept comparat, organizarea de procese simulate comerciale, organizarea de sesiuni de comunicări ştiinţifice, mese rotunde etc. 

Lucrările cercului sperăm să le putem oferi spre dezbatere şi altor specialişti în materie prin publicare în reviste de specialitate sau prezentare la conferinţe naţionale şi internaţionale.

Pentru a participa la întălnirile acestui cerc ştiinţific sunt necesare cunoştinţe substanţiale de drept civil şi drept comercial. Cercul se adresează în principal studenţilor specializării drept, anii de studiu III şi IV, însă pot participa şi colegi din anii I şi II sau de la alte specializări.

Vă invit, pe cei interesaţi de această iniţiativă, să vă înscrieţi pe lista deschisă a viitorilor membri ai acestui cerc ştiinţific (prin postarea unui comentariu cu datele de identificare), sub rezerva agreării acestuia de forul decizional - Consiliul Profesoral.

Teme de discuţie la seminar

Pentru seminariile din datele de 29.03.2010 şi 31.03.2010 vă propun spre dezbatere următoarele cazuri:

Contractul de comision

Speţa 1

Speţa 2

Contractul de consignaţie

Speţa 1

R O M Â N I A
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1568/2003
Dosar nr. 3301/2001

Şedinţa publică de la 13 martie 2003

Deliberând asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată sub nr. 1574 din 22 februarie 2000, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Mehedinţi a solicitat obligarea pârâtelor SC M. SA Drobeta Turnu-Severin şi Direcţia de Supraveghere Vamală Craiova la plata sumei de 15.196.035 lei daune.

Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că a convenit cu pârâta, în baza contractului de consignaţie nr. 1244 din 13 februarie 1996, valorificarea mărfurilor devenite proprietatea statului şi, în executarea acestui contract, a neglijat să preia la timp 5 autoturisme confiscate, iar când le-a preluat, după 5 luni, nu le-a evaluat şi nici nu a făcut nici o obiecţiune la eventualele lipsuri, astfel că, la data verificării stării autoturismelor, valoarea acestora era diminuată cu 15.748.525 lei.

Tribunalul Mehedinţi, prin sentinţa civilă nr. 402 din 25 aprilie 2000, a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pârâta SC M. SA la 15.196.035 lei despăgubiri către reclamantă şi a respins acţiunea faţă de Direcţia de Supraveghere Vamală.

S-a reţinut că pârâta SC M. SA a primit bunurile în gestiune la valoarea stabilită de expert şi răspunde pentru degradarea bunurilor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC M. SA, susţinând că reclamanta este în culpă pentru deteriorarea bunurilor pentru că ei îi revenea obligaţia de ridicare a bunurilor din vamă şi de predare a acestora . Cu privire la evaluare, pârâta arată că nu a fost invitată la constatare.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 1470 din 13 noiembrie 2000, a admis apelul pârâtei, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea faţă de pârâta SC M. SA.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a apreciat că nu s-au predat bunurile pe bază de proces verbal, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 din Legea 178/1994; procesul verbal de evaluare nu ţine loc de act de predare; cum procesul verbal de constatare evidenţiază lipsuri şi o stare de degradare neconsemnată în procesul verbal de evaluare nr. 39/1996, rezultă că degradarea bunurilor s-a produs înainte de preluarea bunurilor.

Concluzionând că răspunderea pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare aparţine consignatarului, instanţa a respins acţiunea.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă care susţine că predarea s-a făcut pe baza procesului verbal din 27 februarie 1997, la primire a asistat şi un mecanic auto – I.S., dar nu s-au făcut obiecţiuni, astfel că, în motivarea deciziei, se invocă un formalism excesiv.

Recurenta mai arată că valoarea autoturismelor nu a fost contestată.

Recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a reţinut corect că procesul verbal din 27 februarie 1997 nu ţine loc de proces verbal de predare, care trebuia întocmit, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea 178/1994, şi culpa pentru deteriorarea autoturismelor aparţine reclamantei, nefiind transferată răspunderea tocmai pentru că nu s-a făcut predarea, iar degradarea bunurilor s-a produs înainte de predare, dacă aceasta s-ar considera ca realizată în fapt la 27 februarie 1997.

Hotărârea pronunţată în apel fiind legală şi negăsindu-se întemeiată critica ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Mehedinţi, împotriva deciziei nr. 1470 din 13 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2003.

Speţa 2 

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 4199/2003
Dosar nr. 2704/2002

Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2003

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 17 august 1998 reclamanta S.C. C. S.A. Orăştie a chemat în judecată S.C. A.B.P. SRL solicitând ca în baza sentinţei civile ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 247.225.275 lei contravaloare produse livrate, 99.895.846 lei penalităţi de întârziere precum şi cheltuieli de judecată aferente.

În motivarea pretenţiilor reclamanta a arătat că în baza contractului încheiat cu pârâta i-a livrat acesteia diferite sortimente de produse în valoare de 247.225.275 lei pentru care a emis facturile corespunzătoare dar care nu au fost onorate la plată situaţie în care se solicită şi sancţionarea acesteia cu penalităţi.

Tribunalul Braşov prin sentinţa civilă nr. 67 din 26 ianuarie 1999 a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată cu motivarea că pârâta nu a contestat valabilitatea facturilor, iar voinţa comună a părţilor concretizată în contractul încheiat a fost de livrare a mărfii şi achitarea preţului obligaţie nerespectată de aceasta din urmă.

Împotriva acestei sentinţe a promovat apel pârâta criticile vizând modul eronat în care instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt respectiv nu a stabilit adevăratele raporturi dintre părţi clauzele contractului încheiat relevând faptul că în realitate părţile au stabilit raporturi contractuale de reprezentare comercială obligaţia sa fiind una de mijloace şi nu de rezultat.

Curtea de Apel Braşov prin decizia civilă nr. 108 din 22 martie 2000 a respins ca nefondat apelul motivând că referindu-se generic la raporturile juridice dintre părţi instanţa de fond nu a schimbat natura acestora, şi nu a greşit în rezolvarea lor, singura obligaţie fiind de a motiva mai detaliat aceste raporturi şi a le particulariza.

Astfel instanţa de control judiciar a stabilit că contractul încheiat este un contract de comision care este forma tipică a mandatului fără reprezentare.

S-a mai reţinut că prin minuta încheiată la data de 30 iunie 1998 pârâta recunoaşte că datorează contravaloarea mărfii şi este de acord cu eşalonarea plăţii.

Cu petiţia înregistrată la data de 5 aprilie 2000 pârâta a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.

Curtea Supremă de Justiţie prin decizia civilă nr. 6302 din 7 noiembrie 2001 a admis recursul, a casat decizia criticată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivarea soluţiei date instanţa supremă a reţinut că din interpretarea clauzelor contractuale nu se poate stabili cu certitudine care a fost intenţia părţilor la încheierea contractului, respectiv, dacă au înţeles să încheie un contract simplu de vânzare cumpărare astfel cum rezultă din dispoziţiile art.16 un contract de comision faţă de dispoziţiile art. 7 şi art. 14, sau un contract de consignaţie dacă se reţin dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din contract.

S-a precizat că se impune suplimentarea probatoriului pentru a se stabili natura juridică a raporturilor intervenite între părţi şi funcţie de această natură răspunderii acestora.

În apel după casare prin decizia civilă nr. 41 din 14 octombrie 2002 secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Braşov a respins apelul ca nefondat.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că din clauzele inserate în contract rezultă că pârâta este ţinută să îndeplinească operaţiunea comercială cu care a fost împuternicită în sensul primirii fondului de marfă contractat şi să facă plata mărfurilor preluate pe măsura vânzării lor, dar nu mai târziu de 30 zile de la data emiterii facturii.

S-au înlăturat apărările apelantei în sensul că neplata facturilor s-ar datora atitudinii culpabile a intimatei, care i-a predat marfa cu deficienţe calitative nu pot fi reţinute, având în vedere că în perioada derulării contractului pârâta nu a refuzat nici o factură mărfurile fiind recepţionate la data facturării.

Cu petiţia înregistrată la data de 19 noiembrie 2002 pârâta a declarat recurs împotriva soluţiei instanţei de apel criticile vizând aspectele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Se susţine că instanţele au interpretat greşit contractul încheiat de părţi considerându-l un contract de vânzare cumpărare în realitate acesta având caracterul unui contract de reprezentare (distribuire) fiind stabilite limitele puterilor conferite de reprezentant, relevante fiind dispoziţiile art. 14 din convenţie potrivit cărora pe toată perioada contractului distribuitorul va beneficia de un comision valabil pentru două genuri de produse, care va fi calculat la valoarea producţiei mărfii vândută şi încasată TVA în contul vânzătorului, adică a intimatei.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 997 C. civ. interpretarea contractului se face în funcţie de intenţia comună a părţilor.

Ori potrivit art. 6 din contract S.C. C. Orăştie S.A. în calitate de comerciant independent efectua vânzarea mărfurilor recurentei, care avea obligaţia achitării contravalorii fondului de marfă vândut.

Preambulul contractului stabileşte şi calitatea părţilor aceea de vânzător şi respectiv cumpărător, comisioanele reprezentând în realitate dicaunturi, denumirile folosite încadrându-se în art. 969 C. civ., care dă dreptul părţilor să folosească orice termen care se încadrează în limitele legii.

Caracterul contractului este stabilit de intenţia părţilor care prin clauzele stipulate au convenit şi termene de plată şi clauză penală privind sancţionarea întârzierii plăţii.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel contractul încheiat stabileşte obligaţia recurentei de a efectua vânzarea mărfurilor intimatei în nume propriu fără să acţioneze în numele intimatei care i-a vândut produsele.

Din cele arătate rezultă fără putinţă de tăgadă că părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare fapt confirmat şi de minutele încheiate, prin care recurenta pârâtă recunoaşte realitatea debitului cu propuneri de reeşalonare a plăţii preţului.

În aceste condiţii soluţia pronunţată este legală şi temeinică criticile formulate neavând temei legal astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A.B.P. SRL Braşov împotriva deciziei nr. 41 Ap din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 noiembrie 2003.

Speţa 3


R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 4605/2005
Dosar nr. 460/2005

Şedinţa publică de la 11 octombrie 2005

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 5 din 27 ianuarie 2004, Tribunalul Gorj, secţia comercială, a respins acţiunea formulată de reclamantul S.P.P.P.G., având ca obiect constatarea nulităţii contractului de consignaţie din 20 martie 2000 în contradictor cu pârâţii R.I. şi SC V. SRL Târgu Jiu, reţinând ca neîntemeiate susţinerile reclamantului cu privire la capacitatea persoanei care a semnat pentru consignatar contractul câtă vreme printr-o decizie anterioară s-a consfinţit irevocabil calitatea de mandatar a pârâtului R.I.

Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, prin decizia nr. 435 pronunţată la 10 noiembrie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei.

În considerentele deciziei s-a reţinut că motivul de nulitate absolută a contractului de consignaţie din 20 martie 2000, invocat de reclamant şi anume lipsa capacităţii sale la încheierea actului urmare a lipsei ori depăşirii împuternicirii intimatului pârât R.I. este de fapt o cauză de nulitate relativă pe care Curtea de Apel Craiova a examinat-o cu autoritate de lucru judecat, prin decizia nr. 869 din 22 mai 2003, când instanţa de recurs a fost investită cu aceeaşi critică.

Prin decizia nr. 869/2003, s-a admis recursul formulat de pârâtul R.I. şi s-a respins recursul pârâtului S.P.P.P.G., împotriva sentinţei nr. 2055 din 20 decembrie 2002, pronunţată de Tribunalul Gorj reţinând în considerente că deşi R.I. era încadrat într-o funcţie de execuţie, în calitate de şef al subcentrului M. şi potrivit unei practici mai vechi, încheia în teritoriu contracte de consignaţie în numele şi pentru serviciul public, contractul de consignaţie încheiat între SC V. SRL Târgu Cărbuneşti şi S.P.P.P.G. fiind valabil.

Statuându-se irevocabil că drepturile şi obligaţiile derivate din contractul de consignaţie din 20 martie 2000 valabil încheiat de R.I. în calitate de mandatar, s-au născut în numele şi pe seama S.P.P.P.G. cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de SC V. SRL faţă de pârâtul R.I., o acţiune între aceleaşi părţi cu privire la aceeaşi nulitate relativă a aceleiaşi convenţii nu poate fi primită, instanţa de fond reţinând corect autoritatea de lucru judecat.

În contra deciziei a declarat recurs reclamantul S.P.P.P.G., solicitând modificarea acesteia pentru:

1) motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că:

- în mod greşit instanţa de apel şi-a motivat soluţia de respingere a apelului invocând cu valoare de autoritate de lucru judecat decizia nr. 869/2003 a Curţii de apel Craiova, deoarece prin această hotărâre s-a soluţionat doar problema opozabilităţii contractului nu şi nulitatea acestui contract.

2) art. 304 pct. 10 C. proc. civ.:

- instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate: încheierea contractului de consignaţie de către un angajat într-o funcţie de execuţie în lipsa unui mandat; forma nelegală a actelor subsecvente contractului de consignaţie; lipsa oricăror elemente de identificare din contract.

Intimatul R.I. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a deciziei atacate.

Recursul nu este fondat.

1. Critica recurentului reclamant privind greşita motivare a deciziei atacate pe caracterul irevocabil al constatărilor din decizia nr. 869/2003 a Curţii de Apel Craiova ca instanţă de recurs nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, de vreme ce cauza de anulare a contractului de consignaţie din 20 martie 2000, respectiv lipsa capacităţii reclamantului recurent la încheierea actului datorată lipsei ori depăşirii împuternicirii intimatului pârât R.I., care formează şi obiectul acţiunii în cauza de faţă, a fost examinată prin decizia nr. 869 din 22 mai 2003, irevocabilă, iar considerentele acestei decizii se reflectă în dispozitivul său, autoritatea de lucru judecat este operantă.

2. Cea de a doua critică nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., deoarece existenţa şi legalitatea împuternicirii angajatului la încheierea contractului de consignaţie a format obiectul primului motiv de nelegalitate, analizat deja, nefiind vorba de o probă administrată în sensul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., ca de altfel nici în situaţia în care recurentul invocă nelegalitatea formei actelor subsecvente contractului de consignaţie şi lipsa elementelor de identificare din contract.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, menţinând ca legală decizia atacată.

În baza art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul la 250 RON cheltuieli de judecată către intimat, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul S.P.P.P.G., împotriva deciziei nr. 435 din 10 noiembrie 2004, pronunţată de Curtea de apel Craiova, secţia comercială, în dosarul nr. 1333/2004, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 250 RON onorariu avocat, către intimatul R.I.

Irevocabilă.

Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2005.

Teme de discuţie la seminar

Contractul de agenţie:

Speţa 1 

Speţa 2

Contractul de mandat:

Speţa 11

Speţa 12

Speţa 13

Speţa 14

Teme de discuţie la seminar

Pentru seminariile din datele de 22.03.2010 şi 24.03.2010 vă propun spre dezbatere următoarele cazuri:

Speţa 1

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1059/2009 
Dosar nr. 3210/85/2007

Şedinţa publică de la 31 martie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC C.A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC T.B.A. SRL, solicitând obligarea acesteia să îi restituie 12.037 imprimate cu regim special aparţinând reclamantei, obligarea la plata daunelor interese moratorii în sumă de 100 lei/zi de întârziere pentru neexecutarea în termen a obligaţiei de predare a documentelor de asigurare şi obligarea la daune - interese compensatorii în valoare de 100 euro pe imprimat în cazul în care executarea în natură nu este posibilă, valoare precizată la termenul din 24 ianuarie 2008 la 430.210 lei.

Tribunalul Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 962/C din 29 mai 2008 a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâtă să restituie reclamantei 12.003 imprimate cu regim special sau contravaloarea acestora 432.210 lei, a respins celelalte cereri şi a obligat pe pârâtă la 7.500 lei cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a reţinut în esenţă, că prin contractul de mandat agent de asigurare pârâta a preluat de la reclamantă imprimate cu regim special, poliţe de asigurare şi chitanţiere, pe care l-a încetarea contractului nu le-a predat.

În privinţa capătului de cerere relativ la acordarea daunelor - interese moratorii, instanţa l-a considerat prematur.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia comercială nr. 99/A din 17 septembrie 2008, a admis apelul pârâtei, a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii capătului de cerere privind restituirea a 12.003 imprimate cu regim special sau contravaloarea lor de 432.210 lei, a înlăturat obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată şi a menţinut restul dispoziţiilor instanţei de fond.

Curtea de Apel a considerat că acţiunea nu a fost dovedită, singura probă privind evidenţierea intrărilor, ieşirilor şi stocurilor de formulare cu regim special fiind fişa de magazie, iar bunurile solicitate nu au fost individualizate conform legii contabilităţii.

Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta susţine că instanţa de apel a precedat la judecata pricinii fără ca taxa de timbru să fie achitată. În mod greşit a reţinut că s-a încălcat legea contabilităţii, nefiind individualizate formularele cu regim special, tabelele centralizatoare şi bunurile de consum semnate şi ştampilate de pârâtă fiind la dosar.

Instanţa de apel nu a dat eficienţă recunoaşterii faptei pârâte de a fi lucrat poliţele de asigurare fără să deconteze primele încasate.

Recurenta critică decizia atacată şi în raport de ignorarea rolului activ al instanţei, care nu a solicitat depunerea fişelor de magazie ce se găsesc în contabilitatea sa.

Recursul este fondat şi va fi admis.

Prin contractul de mandat – agent de asigurare din 2005 părţile au convenit printre altele ca pârâta să încheie poliţe de asigurare şi să încaseze primele de asigurare aferente în numele şi în contul asiguratorului şi să restituie reclamantei în termen de 5 zile de la încetarea acestuia toate sumele încasate şi documentele încredinţate (art. 7 din contract).

Instanţa de apel, în mod greşit a considerat singurul mijloc de probă fişa de magazie a formularelor cu regim special [conform art. 1 alin. (7) din H.G. nr. 831/1997] ignorând dispoziţiile art. 46 C. com. precum şi dovezile existente la dosarul de fond.

Fişa de magazie reprezintă în materie financiar - contabilă evidenţa operativă a formularelor cu regim special. Însăşi bunurile de consum pentru imprimatele cu regim special primite sub semnătură de către pârâtă reprezintă alături de fişa de magazie evidenţa operativă a formularelor, pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere.

Decizia atacată constată prevalenţa economicului faţă de juridic fără a face distincţia între norma materială şi cea procedurală, concluzionând printr-o aplicare greşită a legii, că lipsa fişei de magazie din materialul probator administrat, lasă fără substanţă înscrisurile depuse şi recunoaşterea parţială a pârâtei.

Judicios, instanţa de fond, în aplicarea dispoziţiilor art. 46 C. com. art. 969 şi art. 1073 C. com. a considerat în sarcina pârâtei obligaţia de a preda imprimatele cu regim special sau contravaloarea lor aflate în posesia acesteia, dovedită cu bonurile de consum şi actele de predare - primire.

Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul reclamantei, declarat împotriva deciziei comerciale nr. 99/A din 17 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia pe care o va modifica în sensul că va respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 962/C din 29 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Sibiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC C.A. SA Sibiu împotriva deciziei comerciale nr. 99/A din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC T.B.A. SRL Braşov împotriva sentinţei civile nr. 962/C din 29 mai 2008 a Tribunalului Sibiu.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 31 martie 2009.

Speţa 2

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1103/2009 
Dosar nr. 25639/3/2007

Şedinţa publică de la 2 aprilie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele :

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 14218 din 29 noiembrie 2007, după ce a parcurs mai multe cicluri procesuale şi rejudecând cauza, a respins excepţiile tardivităţii depunerii cererilor precizatoare, a prescripţiei dreptului la acţiune pe capătul de cerere privitor la plata sumei aferente concediului de odihnă pentru anul 2000 şi a lipsei de interes pe capătul de cerere privind emiterea preavizului formal.

De asemenea a fost respinsă ca nefondată acţiunea precizată, formulată de reclamantul M.T. domiciliat în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC M.F. SA cu sediul social în Bucureşti şi obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.752 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În fundamentarea acestei soluţii, s-a reţinut, în principal, că între părţi, a fost încheiat la data de 1 martie 2000 un contract de administrare având ca obiect organizarea şi gestionarea activităţii societăţii.

Faţă de cuprinsul contractului de administrare s-a apreciat că acesta nu se completează cu normele de dreptul muncii referitoare la preaviz, la acordarea preavizului, a drepturilor băneşti aferente şi la acordarea concediului de odihnă.

Reclamantul şi-a întemeiat cererea de acordare a preavizului pe art. 19 din contractul de administrare, însă respectivul articol reglementează exclusiv obligaţia administratorului de a înapoia societăţii comerciale toate actele şi documentele deţinute în exercitarea atribuţiilor sale, iar termenul „preaviz” are în vedere perioada de timp acordată administratorului pentru înapoierea actelor, iar nu preavizul reglementat de legislaţia muncii.

Având în vedere faptul că relaţiile dintre părţi au la bază un raport de mandat comercial, în cauză sunt incidente regulile speciale de la mandat, în ceea ce priveşte revocarea acestuia. Mandatul estre irevocabil, mandantul putând revoca oricând mandatul, fără acordarea unui preaviz.

Deoarece reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe contractul de administrare, nu au niciun temei pentru a solicita plata indemnizaţiei pentru concediul de odihnă neefectuat.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin decizia nr. 248 din 29 mai 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.T. împotriva sentinţei comerciale nr. 14.218 din 29 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 25.639/3/2007, fiind preluate în esenţă toate argumentele primei instanţe.

Împotriva deciziei nr. 248 din 29 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a promovat recurs reclamantul M.T., care a criticat această hotărâre pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ. admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei atacate şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii principale aşa cum a fost precizată, cu menţiunea că s-a cerut reactualizarea cu indicele de inflaţie a tuturor drepturilor băneşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat că deşi este o singură acţiune, instanţa de apel a judecat unele capete de cerere prin prisma legislaţiei muncii, iar pe altele prin prisma contractului de administrare, fiind vorba astfel de motive contradictorii. Pornind de la o premisă greşită în judecata a ceea ce însăşi instanţa stabileşte ca fiind de esenţa demersului reclamantului, mai mult de două treimi din dispozitivul hotărârii se referă la lipsa de fond a primului capăt de cerere prin prisma neaplicării legislaţiei muncii.

Prin interpretarea dată a fost schimbat înţelesul lămurit al art. 19 din Contractul de administrare, fiind practic desfiinţat.

Intimata pârâtă SC M.F. SA a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului.

Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul reclamantului, pentru următoarele considerente.

Este de necontestat că prin cererea de chemare în judecată precizată, reclamantul M.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC M.F. SA, în cadrul obligaţiei de a face, acordarea perioadei de preaviz prevăzut contractual şi legal, prin acordarea acestuia pentru o perioadă de 30 de zile pentru funcţiile de conducere precum şi constatarea că a încetat acest contract printr-o formă nelegală. S-a mai cerut obligarea pârâtei la repunerea în situaţia avută înainte de interzicerea accesului în unitate. Potrivit precizărilor, pârâta mai trebuia obligată la achitarea drepturilor băneşti aferente preavizului, respectiv suma de 3.502 RON echivalentul indemnizaţiei lunare, actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, la respectarea dreptului la concediu anual plătit de angajator, pentru anul 2000, respectiv suma de 3.502 RON actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective dar şi obligarea la respectarea dreptului la salarizare pentru tot timpul efectiv lucrat.

Atât instanţa de fond cât şi cea de apel au stabilit, printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, adevăratele raporturi juridice dintre părţi, cu reala întindere a drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc, fiind dată o corectă interpretare a clauzelor cuprinse în contractul de administrare încheiat la data de 1 martie 2000 între SC M.F. SA şi administratorul M.T.

Prin Hotărârea nr. 1 din 4 martie 2000 a Adunării Generale a Acţionarilor SC M.F. SA s-a hotărât numirea în funcţia de administrator unic al societăţii comerciale, începând cu 1 martie 2000 a ing. M.T. şi a fost aprobat Contractul de administrare.

Ulterior, prin Hotărârea nr. 2 din 6 iulie 2000 a Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor SC M.F. SA a aprobat, începând cu data de 6 iulie 2000 încetarea Contractului de administrare cu nr. 33 din 1 martie 2000 încheiat între părţi, împrejurare de care reclamantul a luat cunoştinţă prin semnarea respectivului document şi pe care nu l-a contestat.

Din chiar conţinutul Contractului de administrare, la pct. 1 s-a menţionat că acesta a fost încheiat în realizarea şi dezvoltarea atribuţiilor administratorilor, prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, iar la art. 24 s-a mai expus că prezentul contract se completează cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, cu prevederile codului comercial şi ale codului civil.

Din această perspectivă devin aplicabile reglementările instituţiei mandatului, ale art. 1553 C. civ. privitoare la posibilitatea recunoscută mandantului de a revoca oricând mandatul.

Amplu documentat şi bine argumentat, instanţa de apel, a analizat detaliat fiecare motiv de apel, critici reluate şi în recurs, în esenţă toate pretenţiile reclamantului fiind găsite nejustificate, deoarece cadrul legal circumscrie cu rigurozitate atribuţiile administratorului iar sintagma „preaviz stabilit” vizează numai obligaţia administratorului de a înapoia societăţii documentele şi actele deţinute în exercitarea atribuţiilor sale.

Pentru aceste raţiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.T. împotriva deciziei nr. 248 din 29 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, nefiind îndeplinită nici o cerinţă prevăzută de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

În baza art. 274 C. proc. civ. urmează a obliga recurentul reclamant la plata sumei de 5.355 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC M.F. SA Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul M.T. împotriva deciziei comerciale nr. 248 din 29 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială ca nefondat.

Obligă recurentul reclamant la plata sumei de 5.355 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC M.F. SA Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2009.

Speţa 3

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1142/2009  
Dosar nr. 888/113/2007

Şedinţa publică de la 3 aprilie 2009

Asupra recursului de faţă :

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, reclamantul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Brăila a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Ploieşti pentru a fi obligată la plata sumei de 95.069,79 lei contravaloarea folosirii mijloacelor de transport auto proprii, 49.965,84 lei penalităţi de întârziere şi 3.948,15 lei penalităţi de întârziere pentru neachitarea facturilor reprezentând prestaţii pentru paza militară în perioada 14 august 2003 – 5 decembrie 2003.

Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune având în vedere că pretenţiile reclamantului s-au născut în anul 2002-2003 şi 2004 şi nu mai pot fi solicitate la data de 5 martie 2007, data formulării acţiunii.

Prin sentinţa nr. 246/f com din 13 mai 2008, Tribunalul Brăila, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamant .

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că pretenţiile reclamantului, privind suma de 95.069,79 lei, care se referă la perioada 1 iunie 2002 – 13 decembrie 2004 sunt neîntemeiate, neavând legătură cu contractul nr. 341895 din 27 mai 2002, având ca obiect prestarea de servicii de pază şi intervenţii şi nici cu actul adiţional la acest contract încheiat în data de 28 noiembrie 2003 şi 13 februarie 2004. Pe perioada 1 iunie 2002 – 13 decembrie 2004 între părţi nu a existat nici un contract cu privire la mijloacele auto, iar reclamantul primind de la pârâtă suma de 147.633 lei, mai mare decât cea solicitată prin acţiune.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea au fost respinse ca urmare a respingerii capătului principal al acţiunii. De asemenea au fost respinse şi penalităţile de întârziere aferente pazei militare efectuate în perioada 14 august 2003-15 decembrie 2003, urmare efectuării expertizei contabile.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă având în vedere faptul că aceasta nu poate fi invocată decât faţă de obligaţii dovedite.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar prin decizia nr. 84A din 24 septembrie 2008 Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială maritimă şi fluvială, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Prin considerentele sale, instanţa de apel a reţinut că din conţinutul prevederilor contractuale, respectiv contractul de prestări servicii de pază şi intervenţie nr. 341895 din 27 mai 2002 şi actul adiţional nr. 2 la acesta, a rezultat că tariful pentru serviciul de pază şi intervenţie include şi cheltuielile aferente cu dotarea, respectiv mijloacele de transport. Din probele administrate în cauză a rezultat că pârâta a plătit reclamantei suma de 147.633 lei reprezentând cheltuieli de dotare pentru mijloacele de transport pentru perioada 1 iunie 2002 – 31 decembrie 2004.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul în temeiul art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurată în sensul admiterii acţiunii.

În concret, prin criticile formulate reclamantul a susţinut următoarele:

- în cadrul prezentei cauze se solicită plata cheltuielilor ocazionate de folosirea autovehiculelor din dotare şi nu plăţi aferente dotărilor cu mijloacele de transport;

- urmare încheierii contractului de prestări servicii, pârâta trebuia să achite contravaloarea prestaţiei de pază şi să pună la dispoziţie mijloace auto de transport pentru executarea misiunilor;

- prin actul adiţional încheiat în anul 2003, pârâta s-a obligat să suporte cheltuielile de funcţionare aferente dotării asigurate prin contractul de comodat, precum şi pentru mijloacele solicitate suplimentar de la prestator;

- pârâta nu a notificat reclamantul cu privire la faptul că nu este de acord ca transportul efectivelor să se facă cu mijloacele proprii prestatorului, ceea ce dovedeşte că şi-a însuşit obligaţia de a plată a acestor cheltuieli;

- recurenta contestă obligarea sa la plata cheltuielilor legate de efectuarea expertizei contabile;

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor recurentei.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente :

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la respingerea pretenţiilor solicitate prin acţiune.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ipostaza referită de către pârâtă se referă la prezentarea unor considerente străine de natura pricinii sau nemotivarea soluţiei din dispozitiv.

În speţa de faţă, criticile invocate în cadrul acestui motiv de recurs, nu pot fi reţinute întrucât din punct de vedere al nelegalităţii deciziei recurată, nu ne aflăm în situaţia unei nemotivări a hotărârii.

Aspectele menţionate de către recurentă sunt lipsite de relevanţă juridică având în vedere temeiul juridic al acţiunii introductive, respectiv răspunderea civilă contractuală. În speţa de faţă, reclamanta nu a făcut dovada neexecutării obligaţiilor care decurg din convenţia părţilor, astfel încât în mod corect au procedat ambele instanţe cu privire la respingerea acţiunii.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine interpretarea greşită a clauzelor contractului, respectiv a actului adiţional nr. 2/2003 şi art. 2, art. 3 şi art. 4 din contractul de comodat nr. 17407/2004, cu referire la obligaţia beneficiarului de a suporta cheltuielile de funcţionare aferente dotării asigurate prin contractul de comodat şi cheltuielile de funcţionare pentru mijloacele solicitate suplimentar. Pentru a ne afla în prezenţa schimbării naturii actului juridic, trebuie ca natura actului să fie în mod substanţial alterată, situaţie care nu se regăseşte în speţa de faţă. Instanţa de fond şi apel, au stabilit în baza probelor administrate îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 3 din contractul de prestări servicii, stabilind că tarifele achitate includ şi cheltuielile aferente cu dotarea şi mijloacele de transport. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor contractului de mandat încheiat în anul 2004, acestea nu pot fi reţinute în raport de faptul că pretenţiile reclamantului se referă la perioada 2002-2004, perioadă care nu intră sub incidenţa prevederilor acestui contract de mandat, ale cărui clauze nu pot retroactiva,

Susţinerea reclamantului privind nelegalitatea obligării sale la plata onorariului privind efectuarea expertizei contabile este nefondată, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora partea care este în culpă procesuală, va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de expert, etc.

Pentru aceste motive, considerând că în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 969 C. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta INSPECTORATUL DE JANDARMI JUDEŢEAN BRĂILA împotriva deciziei nr. 84A din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2009.

Speţa 4

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1143/2009
Dosar nr. 3376/30/2007

Şedinţa publică de la 3 aprilie 2009

Asupra recursului de faţă :

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta SC H.L. SRL TIMIŞOARA a chemat în judecată pe pârâta T.C.M., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 82.743,23 lei, cu titlu de prejudiciu produs prin avansurile ridicate de la societate şi nereturnate şi la plata sumei de 8.858,19 lei, cu titlu de prejudiciu pentru efectuarea unor cheltuieli de către pârâtă în interes personal, utilizând fondurile societăţii, precum şi la plata sumei de 9.484,64 lei dobândă legală aferentă debitului, calculată până la data de 1 mai 2007, solicitând obligarea în continuarea la plata dobânzii legale, până la achitarea debitului.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta a deţinut calitatea de asociat şi administrator, în cadrul societăţii reclamante, înfiinţată în anul 2003, alături de M.P. Pârâta la data de 17 martie 2006 a cesionat părţile sociale asociatului M.P, pârâta renunţând la calitatea de asociat şi administrator. În perioada 2004-2005, pârâta a ridicat sumele solicitate prin petitul cererii, fără a le returna societăţii.

Pârâta a invocat în apărare, pe cale de excepţie, prescripţia dreptului material la acţiune şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei, susţinând că litigiul nu este unul comercial, ci un litigiu de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 1471/PI din 18 decembrie 2007, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâta la plata sumei de 82.743,23 lei prejudiciu produs prin avansuri ridicate şi nereturnate, la 8.858,19 lei prejudiciu produs prin efectuarea unor cheltuieli nejustificate şi la 9.484,64 lei dobândă legală, calculată până la data de 1 mai 2007, ce se va calcula în continuare până la data achitării debitului; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune că sumele pretinse de reclamantă vizează perioada 23 aprilie 2004 -23 aprilie 2007, acţiunea fiind introdusă în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani. În ceea ce priveşte natura litigiului, instanţa a reţinut că faptele pârâtei se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 31/1990, natura litigiului fiind una comercială. Pe fondul cererii, instanţa de fond a validat concluziile raportului de expertiză contabilă, din care a rezultat prejudiciul solicitat de către reclamantă prin cerere.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta T.C.M., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Criticile apelantei s-au referit la faptul că litigiul de faţă este unul specific de dreptul muncii, motivat de faptul că pârâta împreună cu M.P, în calitatea de asociaţi şi administratori ai societăţii reclamante, au semnat rapoartele contabile anuale, însă acţiunea de faţă decurge din calitatea sa de angajat al societăţii. În continuare apelanta a criticat temeiurile de drept care au format convingerea instanţei şi faptul că în mod greşit a fost validat raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.

Prin decizia civilă nr. 182/A din 13 octombrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a admis apelul declarat de pârâtă, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare pe fond la Tribunalul Timiş, secţia civilă.

Considerentele instanţei de apel care au condus la pronunţarea acestei soluţii, se referă la faptul că pârâta, în calitatea sa de director comercial al societăţii, a efectuat plăţi, a ridicat sume de bani din casieria societăţii şi din bancă, ceea ce atrage jurisdicţia Secţiei Civile în soluţionarea prezentului litigiu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la Curtea de Apel Timişoara.

În concret, criticile recurentei au vizat următoarele aspecte:

- în mod greşit a reţinut instanţa de apel că acţiunea a fost îndreptată împotriva unui fost angajat al societăţii, ea fiind îndreptată împotriva fostului asociat şi administrator al acesteia; acest considerent al instanţei nu a fost motivat în drept;

- faptele ilicite săvârşite de către pârâtă, nu puteau fi efectuate decât de către un asociat sau administrator al unei societăţi, nu şi de un director comercial;

- instanţa de apel nu a precizat care este temeiul legal al calificării acţiunii, ca fiind una de dreptul muncii;

Recursul recurentei reclamantă este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele care urmează:

Din actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că instanţa de apel, infirmând soluţia instanţei de fond, a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.72 din Legea nr. 31/1990, care reglementează răspunderea organelor de administrare ale unei societăţi comerciale, în temeiul regulilor mandatului .

În speţă, prezenta acţiune în justiţie, exercitată cu privire la răspunderea organelor de administrare a societăţii comerciale H.L. SRL TIMIŞOARA, pentru neîndeplinirea obligaţiilor care îi reveneau, în exercitarea mandatului încredinţat, este reglementată de Legea nr. 31/1990 ca o acţiune în răspundere, prin care se tinde la obţinerea de daune pentru prejudiciile provocate societăţii .

Astfel, pârâta T.C.M., a deţinut calitatea de asociat şi administrator al SC H.L. SRL, în perioada 2003-2006, asigurând administrarea societăţii comerciale cu răspundere limitată. Legea nr. 31/1990 instituie prezumţia răspunderii organelor de conducere, chiar după încetarea mandatului, pentru actele şi faptele prejudiciale aduse societăţii pe timpul exercitării mandatului, în speţa de faţă prin cesionarea părţilor sociale deţinute în societate .

În această situaţie, întrucât prin actul constitutiv al societăţii comerciale, s-a încredinţat pârâtei administrarea societăţii comerciale, stabilindu-se puteri depline şi nelimitate în îndeplinirea acestei funcţii, conduita sa culpabilă nu poate fi separată de funcţia de administrator al societăţii. Pornind de la dispoziţiile art. 72 din LSC urmează ca instanţa de apel să analizeze natura juridică a răspunderii fostului administrator, însă fără a exista deosebiri de esenţă între cele două forme de răspundere: contractuală sau delictuală. Obligaţiile administratorului sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990 cât şi de alte acte normative: art. 71 alin. (3), art. 73, art. 79 alin. (1) din LSC, art. 11 din Legea nr. 82/1991 republicată a contabilităţii. Încălcarea acestor obligaţii atrage răspunderea administratorilor faţă de societatea comercială.

Înalta Curte găseşte întemeiate şi criticile referitoare la nemotivarea hotărârii. Se constată de către curtea de apel, în acest sens, că prezentul litigiu se poartă între societatea reclamantă şi un fost angajat al societăţii, astfel că litigiul, având ca obiect pretenţii este unul de dreptul muncii, fără a se indica temeiul legal al considerentelor care au determinat pronunţarea acestei soluţii.

Răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii constituie o varietate a răspunderii civile contractuale, având anumite particularităţi. Una dintre aceste particularităţi decurge din existenţa şi executarea contractului individual de muncă, fiind inaplicabilă în cazul oricărui alt contract. Plecând de la premisa că raporturile dintre societate şi administratori sunt guvernate de contractul de mandat comercial, faptul că administratorul îndeplineşte şi calitatea de salariat, în speţă director comercial, acest lucru nu împietează asupra naturii juridice a răspunderii care este civilă, iar nu de dreptul muncii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza la Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, pentru rejudecarea apelului pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC H.L. SRL TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 182/A din 13 octombrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, casează decizia recurată şi trimite cauza la Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială pentru rejudecarea apelului pe fond.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2009.

Speţa 5

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1147/2009  
Dosar nr. 40067/3/2007

Şedinţa publică de la 3 aprilie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanţii I.A., T.C.L., B.M. şi N.A. au chemat în judecată pe pârâta SC M.F. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a hotărârii Adunării Generale nr. 1 din data de 8 octombrie 2007, publicată în M. Of., partea a IV-a nr. 3030 din 31 octombrie 2007, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa comercială nr. 3441 din 10 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea formulată de reclamanţii I.A., T.C.L., B.M. şi N.A., toţi cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat M.G.P., cu sediul în Bucureşti, sector 2 şi pârâta SC M.F. SA, cu sediul în Bucureşti, Office Building, sector 2, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Potrivit art. 238 alin. (21) din Legea nr. 31/1990 divizarea este operaţiunea prin care o societate transferă patrimoniul său către una sau mai multe societăţi nou constituite.

Adunarea Generală a societăţii pârâte a mandatat pe administratorul societăţii să întocmească proiectul de divizare, acest proiect a fost la nivelul său fundamentat din punct de vedere economic şi a fost publicat în Monitorul Oficial după ce în prealabil a fost vizat de către O.N.R.C. la data de 13 august 2007.

Modul de alocare al acţiunilor după divizare este dreptul esenţial al acţionarului majoritar însă acest drept nu poate diminua sau limita drepturile celorlalţi acţionari minoritari.

Faptul că acţionarii minoritari pot opta cu privire la modul de alocare al acţiunilor nu constituie cauză ilicită a operaţiunii deoarece câtă vreme fundamentarea economică şi interesul societăţii este argumentat din punct de vedere legal, acţionarii minoritari pot dispune în mod liber de acţiuni obţinute.

Astfel, nu se pune problema unui transfer al patrimoniului societăţii divizate la noua societate, ci despre preluarea unor activităţi de administrare a patrimoniului de către noua societate.

De altfel, proiectul de divizare expune în detaliu fiecare acţiune, o fundamentează economic, iar operaţiunea în sine se circumscrie atât interesului fiecărui acţionar, dar şi interesului societăţii, asigură o administrare eficientă economic a patrimoniului şi este în concordanţă cu dispoziţiile art. 241 şi urm. din Legea nr. 31/1990.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 358 din 25 septembrie 2008 admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de apel şi anulează apelul declarat de I.A., T.C.L., B.M. şi N.A. împotriva sentinţei comerciale nr. 3441 din 10 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 40067/3/2007 în contradictoriu cu intimata SC R.C. SRL Bucureşti.

Instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelanţii reclamanţi nu au înţeles să depună dovada însuşirii căii de atac semnată de avocat A.O.M. şi nici nu s-a depus la dosarul cauzei împuternicirea avocatului de a exercita calea de atac în numele părţii.

Potrivit art. 82 C. proc. civ., orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă, între altele, semnătura petentului. În cazul în care cererea se face prin mandat, art. 83 C. proc. civ. obligă să alăture cererii procura în original.

Semnarea cererii de către avocat în lipsa împuternicirii de a exercita calea de atac în numele părţii, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 83 C. proc. civ.

Actele procesuale de dispoziţie pot fi aduse la îndeplinire de avocatul mandatar, numai dacă este împuternicit în acest scop. Această interpretare este impusă de art. 68 alin. (1) C. proc. civ. care distinge între exerciţiul dreptului de chemare în judecată şi reprezentarea în judecată.

Prin cererea de recurs formulată, reclamanţii I.A., T.C.L., B.M. şi N.A. au susţinut că la termenul de judecată din 12 iunie 2008 s-a prezentat avocat A.B., cu împuternicire avocaţială pe care a depus-o la dosar. Aceasta a declarat că îşi însuşeşte apelul formulat de părţi, dar instanţa nu a avut în vedere acest aspect întrucât delegaţia a fost emisă ulterior depunerii apelului.

Temeiul de drept indicat de recurenţi îl constituie art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare în conformitate cu prevederile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. şi nu s-au depus înscrisuri potrivit art. 305 C. proc. civ..

Recursul este fondat

Potrivit art. 69 alin. (2) C. proc. civ. ,,avocatul care a asistat partea la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte însăşi”.

Avocatul angajat de o parte, respectiv împuternicit, poate să ratifice actul unui avocat chiar dacă acesta din urmă nu a depus împuternicirea avocaţială la dosar, respectiv se consideră că nu a fost împuternicit.

Lipsa dovezii calităţii de reprezentant a avocatului care a declarat şi formulat apelul este echivalentă cu lipsa semnăturii de pe cererea de apel.

Conform art. 287 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu prevederile art. 133 alin. (2) C. proc. civ. lipsa semnăturii atrage sancţiunea nulităţii relative, care se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de reclamanţii I.A., T.C.L., B.M. şi N.A. împotriva deciziei comerciale nr. 358 din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a casa decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii I.A., T.C.L., B.M. şi N.A. împotriva deciziei comerciale nr. 358 din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului pe fond.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2009.

Speţa 6

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1173/2009 
Dosar nr. 39743/3/2006

Şedinţa publică de la 7 aprilie 2009

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 12689 din 5 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţiile invocate de pârâtele SC R. SA şi C.N.V.I. şi a respins a acţiunea promovată de reclamantul S.L.C. împotriva acestora ca neîntemeiată.

Reclamantul a sesizat instanţa cu soluţionarea unei acţiuni prin care a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra unui număr de 443 acţiuni emise de SC E.B. SA.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că litigiul izvorăşte din calitatea reclamantului de acţionar al societăţii pârâte SC E.B. SA, care după iniţierea procedurii de retragere de la tranzacţionare a acţiunilor societăţii, a sesizat C.N.V.M. prin petiţia din 1 iunie 2006, contestând procedura de obligare a acţionarilor la vânzarea acţiunilor deţinute.

S-a constatat că prin decizia nr. 5/2007, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 206 din Legea nr. 297/2004 invocată de reclamant.

De asemenea, prima instanţă a avut în vedere că, în reglementarea procedurilor de retragere, C.N.V.M. a edictat regulamentul nr. 1/2006 conform căruia, acţionarii existenţi sunt obligaţi să vândă acţiunile deţinute către acţionarul care exercită dreptul reglementat art. 206 din Legea nr. 297/2004, în condiţiile şi termenele stabilite la art. 74. Astfel, potrivit prevederilor menţionate, acţionarii pot comunica intermediarului modalitatea aleasă pentru realizarea plăţii acţiunilor ce le deţin, în termen de 12 zile lucrătoare de la data publicării anunţului, iar în cazul în care o asemenea comunicare nu este făcută către intermediar, acesta efectuează plata acţiunilor prin mandat poştal cu confirmare de primire la adresa acţionarului, menţionată în structura consolidată a acţionariatului emitentului. În termen de maximum cinci zile lucrătoare de la expirarea termenului prevăzut la alin. (8), intermediarul efectuează plăţile către acţionarii îndreptăţiţi, iar în situaţia în care sumele plătite sunt returnate intermediarului, acesta le depune într-un cont deschis de acţionarul care-şi exercită dreptul prevăzut de art. 206, la o bancă autorizată de B.N.R., în favoarea acţionarilor care nu au încasat contravaloarea acţiunilor.

În cauză s-a reţinut că, la data de 27 iunie 2006 SC R. SA a comunicat reclamantului atât dispoziţiile incidente, cât şi modalitatea de plată a acţiunilor, în situaţia în care acţionarii nu comunică modalitatea de plată.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 416 din 25 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că, în raport de prevederile art. 206 din Legea nr. 297/2004 şi art. 74 din Regulamentul nr. 1/2006, în cazul în care, în urma derulării unei oferte publice de cumpărare adresată tuturor acţionarilor şi pentru toate deţinerile acestora, ofertantul a reuşit îndeplinirea tuturor condiţiilor şi va avea posibilitatea, în atingerea scopului preluării majoritare să solicite acţionarilor minoritari care au mai rămas să îi vândă acţiunile lor la un preţ echitabil, realizându-se o preluare forţată a acestora, respectiv o retragere obligatorie ceea ce înseamnă că nu se poate reţine că desfăşurarea procedurii s-ar baza pe principiul consensualismului.

S-a mai considerat că, pretinsa neconstituţionalitate a acestor prevederi nu poate fi reţinută din moment ce, chiar în legătură cu această cauză, Curtea Constituţională s-a pronunţat, statuând că procedura instituită de aceste norme nu poate fi confundată cu o confiscare a proprietăţii, iar prin adoptarea Regulamentului C.N.V.M. nr. 1/2006 şi preluarea directivei nr. 2004/25/EC nu sunt încălcate prevederile art. 644 C. civ., privind principiul consensualismului.

De asemenea, instanţa a mai avut în vedere că, nesoluţionarea contestaţiei adresată de reclamant către C.N.V.M. nu poate influenţa modul de soluţionare a cauzei.

Reclamantul S.L.C. recurs atât împotriva deciziei cât şi împotriva încheierilor de şedinţă din 24 aprilie 2008 şi din 27 martie 2008.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine următoarele:

- Din considerentele deciziei se poate concluziona că s-au încălcat dispoziţiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ. în sensul că i s-a creat o situaţie mai dificilă, deoarece instanţa de apel a reţinut greşit spiritul normelor cuprinse în Legea nr. 297/2004 şi a deschis calea preluării de către emitent a acţiunilor pe care le deţinea acţionarul minoritar în cadrul societăţii.

Recurentul consideră că procedura instituită prin normele menţionate este următoarea: acţionarul majoritar, în vederea concentrării acţiunilor emitentului atunci când deţine mai mult de 90% din acestea trebuie să se adreseze acţionarilor minoritari cu o ofertă publică de preluare a acţiunilor deţinute de aceştia la preţul cotat pe bursa RASDAQ, iar aceştia au posibilitatea să vândă acţiunile în discuţie la preţul pieţii, fără a fi obligaţi în vreun fel. Ulterior, emitentul devine o societate de tip închis – acţiunile fiind retrase de la tranzacţionare de pe piaţă, iar după această etapă acţionarul majoritar, în baza preţului la zi stabilit de în cadrul unei expertize, solicită acţionarilor minoritari să-i vândă acţiunile deţinute la acest preţ. În situaţia în care acţionarul minoritar nu acceptă preţul de vânzare oferit în condiţiile expuse, recurentul consideră că acesta rămâne acţionar al societăţii, fiind denumit acţionar captiv.

- Instanţele nu au sesizat faptul că, în baza unor acţiuni care se pare că au fost transferate acţionarului majoritar, fără ca valoarea lor să fie achitată, reclamantul şi-a majorat participaţia în cadrul societăţii, iar contravaloarea acţiunilor nu i-a fost transmisă, acesta fiind şi motivul pentru care a formulat acţiunea de faţă, respectiv faptul că nu a putut obţine o dovadă de la Depozitarul central că mai este proprietarul celor 443 de acţiuni iniţiale.

- Motivarea instanţei în sensul căreia, după evaluarea acţiunilor prin expertiză, acţionarul minoritar este obligat să vândă, fiind vorba de o vânzare forţată la un preţ echitabil, este total eronată mai ales că nici la momentul prezent C.N.V.M. nu a răspuns contestaţiei sale, depuse în urmă cu trei ani.

- Referitor la Regulamentul nr. 1/2006 se susţine că instanţele nu au reuşit să stabilească care este puterea sa în raport cu Legea nr. 297/2004, cu Constituţia României şi cu prevederile Codului civil.

Recurentul susţine că C.N.V.M. şi-a atribuit fără drept prerogative legale de legiferare, iar regulamentul cuprinde dispoziţii [art. 74 alin. (8)] în contradicţie evidentă cu cele ale art. 206 din lege şi art. 644 C. civ., motiv pentru care a formulat excepţia de nelegalitate a art. 74 din regulament.

De asemenea, se consideră că C.N.V.M., dintr-o traducere defectuoasă a Directivei, a înţeles în mod eronat obligaţia acţionarilor existenţi de a vinde, astfel că esenţa litigiului constă în diferenţa dintre expresiile “ofertantul are dreptul să solicite” şi “acţionarii sunt obligaţi să vândă acţiunile deţinute”.

- Referitor la constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea textului art. 206 din lege, în condiţiile în care i s-a respins şi dreptul de a opune excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 74 alin. (8) din Regulament, consideră că singura chemată a face aprecieri cu privire la acestea este Curtea Constituţională.

Intimata C.N.V.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanţei respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.

În ce priveşte recursul declarat împotriva încheierilor de şedinţă din 27 martie 2008 şi 24 aprilie 2008 se constată că de fapt, recurentul a dorit să supună controlului judiciar al instanţei de recurs numai acea încheiere prin care instanţa apelului a statuat asupra excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 74 din Regulamentul nr. 1/2006 al C.N.V.M., respectiv încheierea din 24 aprilie 2008 prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate.

Această situaţie se deduce din chiar dispozitivul încheierii din 27 martie 2008 din care rezultă că, instanţa a acordat termen pentru ca apelantul S.L.C. să ia cunoştinţă de întâmpinare şi pentru ca intimata C.N.V.M. să-şi poată formula apărări faţă de excepţia ridicată la aceeaşi dată.

Revenind la încheierea prin care instanţa de apel s-a pronunţat asupra excepţiei de nelegalitate, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care recurentul nu a arătat motivele de nelegalitate, iar argumentele din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile prevăzute la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., sunt incidente dispoziţiile art. 302/1 lit. c) C. proc. civ. conform cu care, lipsa motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora atrag sancţiunea nulităţii cererii de recurs.

Analizând grupat criticile recurentului ce vizează decizia dată în apel, critici ce se subsumează motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – fără a se avea în vedere chestiunile de fapt readuse în discuţie în cuprinsul cererii de recurs şi care nu pot forma obiectul controlului judiciar al instanţei de recurs – Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica prin care se susţine încălcarea prevederilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. este nefondată în contextul în care, prin decizia atacată s-a menţinut soluţia pronunţată de instanţa fondului, iar prin considerentele deciziei nu s-a făcut altceva decât să se răspundă criticilor reclamantului, neputându-se reţine că prin aceasta, reclamantului i-ar fi fost îngreunată situaţia în propria cale de atac.

Nici criticile prin care se invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 206 din Legea nr. 297/2004 şi pretinsa contradicţie ce ar exista între dispoziţiile cuprinse de art. 74 alin. (8) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 şi acestea, nu poate fi primită.

Astfel, urmare a derulării unei oferte publice de cumpărare adresată tuturor acţionarilor şi pentru toate deţinerile acestora, ofertantul are dreptul să solicite acţionarilor care nu au subscris în cadrul ofertei să îi vândă respectivele acţiuni, la un preţ echitabil, dacă acesta deţine acţiuni reprezentând mai mult de 95% din capitalul social sau dacă a achiziţionat, în cadrul ofertei publice de cumpărare adresată tuturor acţionarilor şi pentru toate deţinerile acestora, acţiuni reprezentând mai mult de 90% din cele vizate în cadrul ofertei.

Prin aceste prevederi nu s-a făcut decât să se transpună în legislaţia naţională, aşa numitul drept de squeeze-out al acţionarului majoritar reglementat de legislaţia europeană prin Directiva nr. 25/2004.

Prin reglementările menţionate s-a prevăzut, în favoarea acţionarului majoritar un adevărat drept, iar nu o simplă facultate, de a cere acţionarilor care nu au subscris în cadrul ofertei să vândă respectivele acţiuni, acestui drept, corespunzându-i obligaţia corelativă din partea acţionarilor minoritari de a vinde.

Această finalitate avută în vedere de legiuitor rezultă şi din coroborarea dispoziţiilor art. 206 cu cele ale art. 207 din lege care prevăd dreptul acţionarilor minoritari de a cere acţionarului majoritar cu 95% să le cumpere acţiunile la un preţ echitabil.

Este adevărat că prin art. 74 alin. (8) din Regulamentul nr. 1/2006, C.N.V.M., emis în aplicarea dispoziţiilor art. 206 din lege, s-a prevăzut obligativitatea pentru toţi ceilalţi acţionari ai societăţii emitente să îşi vândă acţiunile către ofertantul - acţionar majoritar care îşi exercită dreptul prevăzut de art. 206 din Legea nr. 297/2004, precum şi faptul că aceste norme reglementează o trecere forţată a unor acţiuni din patrimoniul unei persoane fizice în patrimoniul alteia, la un preţ stabilit de un evaluator însă, nu se poate reţine o contradicţie a acestor prevederi cu cele ale art. 206 din lege şi nici faptul că regulamentul – ca act de rang inferior - ar adăuga la lege.

Chiar dacă regelementările din lege nu folosesc expresis verbis “obligaţia de vânzare” ori “obligaţia de cumpărare”, astfel de obligaţii decurg din existenţa şi efectivitatea dreptului, fiind recunoscut la nivel de principiu că fiecărui drept trebuie să-i corespundă o obligaţie corelativă.

Aşadar, instanţa de apel a statuat corect atunci când a reţinut că prevederile în discuţie reglementează o preluare forţată a acţiunilor acţionarului minoritar de către ofertantul - acţionar majoritar care şi-a exercitat dreptul conform art. 206, respectiv o retragere obligatorie a acţionarilor respectivi din cadrul societăţii emitente.

Demersul juridic al reclamantului este justificat de acesta prin aceea că nu este de acord cu vânzarea acţiunilor sale, motiv pentru care a refuzat mandatul poştal prin care societatea de registru i-a expediat contravaloarea acţiunilor, considerând că prin preţul oferit este prejudiciat.

Or, actele normative analizate anterior nu fac nici o referire la posibilitatea acţionarului minoritar prejudiciat de derularea procedurii de squeeze out de a contesta preţul primit pentru acţiunile sale sau aplicarea metodelor de calcul prin care a fost determinat preţul. Cu privire la această situaţie, acţionarul minoritar prejudiciat are la îndemână alte mijloace procesuale pentru recuperarea unui eventual prejudiciu.

De altfel, excepţia de neconstituţionaliatate ridicată de reclamant cu privire la dispoziţiile art. 206 din Legea nr. 297/2004 a fost respinsă prin Decizia nr. 515 din 29 mai 2007 de Curtea Constituţională, care a statuat că prin art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţie se prevede competenţa legiuitorului de a stabili limitele dreptului de proprietate, iar prin dispoziţiile art. 206, de fapt s-a instituit o restrângere a exerciţiului de dispoziţie în privinţa acţiunilor deţinute de o persoană.

De asemenea, prin aceeaşi decizie s-a reţinut că prin textul de lege criticat nu au fost încălcate dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, acesta neconţinând dispoziţii care să restrângă dreptul de acces la justiţie ori dreptul persoanei interesate la un recurs efectiv.

În concluzie, conform considerentelor expuse, Înalta Curte consideră că dispoziţiile art. 74 alin. (8) din Regulamentul nr. 1/2006 al C.N.V.M. sunt conforme cu prevederile art. 206 din Legea nr. 297/2004 ca de altfel şi cu prevederile Directivei 2004/25/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind ofertele publice de cumpărare, aceste reglementări, neputând fi apreciate separat.

Pentru motivele expuse urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca nefondat recursul declarat de recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul S.L.C., împotriva deciziei nr. 416 din 25 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamantul S.L.C., împotriva încheierii de şedinţă din 24 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2009.

Speţa 7

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1332/2009  
Dosar nr. 12664/3/2007

Şedinţa publică de la 7 mai 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 10 aprilie 2007 reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pe pârâtele SC I. SRL şi SC A. SA solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligate la plata sumei de 101.685,252 lei penalităţi de întârziere.

În susţinerea cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 februarie 2004 între A.P.A.P.S. pe de o parte şi SC I. SRL, SC S. SA şi A. SA pe de altă parte a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 11 prin care s-a convenit vânzarea pachetului de acţiuni reprezentând 65,2796% din capitalul social al SC C. SA Teleorman. Clauza 3 din contract a prevăzut obligaţia vânzătorului de a transfera cumpărătorului dreptul de proprietate asupra acţiunilor vândute, la data plăţii preţului prevăzut la art. 4.

Potrivit clauzelor stipulate în contract în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a oricăreia dintre obligaţiile asumate cumpărătorul se obligă să plătească vânzătorului o penalitate de 5% din preţul de cumpărare, în termen de 30 de zile de la data notificării de către vânzător a neîndeplinirii obligaţiei.

Pârâta A. SA a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa nr. 10792 din 1 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis excepţia prematurităţii şi, pe cale de consecinţă s-a respins acţiunea ca prematur formulată.

S-a motivat de către prima instanţă că nu a existat un moment valabil de reprezentare, iar convocarea la conciliere a fost semnată de consilierul juridic al societăţii. Procesul verbal de conciliere este un document oficial, ce trebuie semnat şi ştampilat de persoane legal împuternicite opozabil societăţii.

Împotriva acestei soluţii a promovat apel reclamanta care arată că potrivit dispoziţiilor alin. (4) din art. 720 C. proc. civ. „rezultatul concilierii se va consemna într-un înscris cu arătarea pretenţiilor reciproce referitoare la obiectul litigiului şi a punctului de vedere a fiecărei părţi".

Art. 720 C. proc. civ. nu impune nici o altă formalitate legată de îndeplinirea concilierii, legată de mandatul pe care părţile trebuie să îl reprezinte la data stabilită în convocare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin decizia nr. 140 din 28 martie 2008 a admis apelul, a desfiinţat sentinţa criticată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

In fundamentarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut că dispoziţiile art. 720 C. proc. civ. impun numai ca reclamantul să convoace partea adversă, arătându-i pretenţiile sale precum şi temeiul legal, iar rezultatul concilierii să fie consemnat într-un înscris, cu arătarea punctului de vedere al fiecărei părţi, condiţii respectate de A.V.A.S., dovadă fiind procesul verbal de conciliere.

S-a apreciat că instanţa de fond nu numai că a interpretat în mod restrictiv dispoziţiile legale referitoare la procedura concilierii dar a şi adăugat o condiţie suplimentară celor solicitate de legiuitor, stabilind că şi procesul verbal de conciliere trebuie întocmit cu respectarea anumitor formalităţi respectiv să fie încheiat „la nivelul organelor de conducere".

Cu petiţia înregistrată la data de 19 iunie 2008 A. SA a declarat recurs împotriva soluţiei instanţei de apel, criticile vizând modul de interpretare a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ. privind concilierea prealabilă,

Se susţine că s-a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor legale referitoare la reprezentarea în relaţiile cu terţii a unei persoane juridice.

De asemenea se susţine că persoana pretins desemnată nu a prezentat un document care să ateste calitatea deţinută la instituţia respectivă.

Recursul este nefondat.

Art. 720 C. proc. civ. nu impune obligativitatea prezentării unui mandat expres de reprezentare de către cel care formulează invitaţia la conciliere.

Dispoziţiile legale menţionate impun numai ca reclamantul să convoace partea adversă, arătându-i pretenţiile sale precum şi temeiul legal, iar rezultatul concilierii să fie consemnat într-un înscris, cu arătarea punctului de vedere al fiecărei părţi, condiţii respectate de intimata A.V.A.S., dovada fiind procesul verbal de conciliere anexat acţiunii.

Pentru a putea invoca nerespectarea procedurii concilierii prealabile era necesar ca pârâţii să facă dovada faptului că au fost vătămaţi, ca urmare a faptului că procesul verbal de conciliere nu a fost semnat „la nivelul organelor de conducere", ori în speţă nu s-a făcut dovada că recurenta ar fi fost vătămată.

De altfel instanţele de judecată trebuie să facă o interpretare tehnologică, logică şi realistă a prevederilor art. 7201 C. proc. civ. pentru ca acestea să-şi atingă scopul avut de legiuitor, fără însă a îngreuna nejustificat activitatea comercianţilor şi acţiunile reclamantului pentru realizarea drepturilor sale.

În acest sens, se consideră că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 7201 C. proc. civ. şi în cazul în care concilierea a fost realizată nu la nivelul organelor de conducere ale părţilor, ci prin persoane desemnate din partea conducerii (avocat, consilier juridic, desfacere, aprovizionare etc).

În vederea îndeplinirii activităţii sale, consilierul juridic nu trebuie să prezinte terţilor un mandat de reprezentare, întrucât acest mandat îi este conferit chiar de către legiuitor (Legea nr. 514/2003) singura dovadă care trebuie făcută este aceea a calităţii de consilier juridic, dovada care se face prin intermediul legitimaţiei de serviciu.

Faţă de cele arătate criticile formulate nu pot fi reţinute astfel că văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtele SC A.R.A. SA Bucureşti, SC I. SRL Zimnicea şi SC S. SA Zimnicea împotriva deciziei nr. 140 din 28 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2009.

Speţa 8

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 143/2009  
Dosar nr. 1756/118/2007

Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2009

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 ianuarie 2007 reclamanta J.C.M.C.L., Aman - Iordania, persoană juridică de naţionalitate iordaniană, cheamă în judecată pe pârâta SC E.I.S.A. SRL Constanţa solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 405.533,70 dolari SUA (echivalentul a 1.103.173,32 Ron la cursul de 2,7203 Ron pentru 1 dolari SUA) reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a conduitei ilicite a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 925/COM din 14 februarie 2007 Tribunalul Constanţa, secţia comercială, constată natura litigiului ca fiind de competenţă funcţională a Secţiei maritime şi fluviale a Tribunalului Constanţa căreia îi trimite cauza.

Prin sentinţa civilă nr. 7/MF din 6 februarie 2008 Tribunalul Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, respinge ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, respectiv pasive a pârâtei, invocate de pârâtă, şi respinge ca nefondată acţiunea reclamantei şi cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, reţinând, în acest sens, pe de o parte că, în cauză fiind o răspundere civilă delictuală, reclamanta este pretinsul subiect de drept care a suferit un prejudiciu, având deci calitate procesuală activă, şi pârâta se prezintă ca aparent autor al faptei prejudiciabile având, prin urmare, calitate procesuală pasivă, iar pe de altă parte că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie şi existenţa unui prejudiciu suferit de către reclamantă, câtă vreme pârâta a acţionat cu bună credinţă, ca agent de încărcare, în limitele împuternicirii date de singurul său mandant, SC F.R. A/S, ea completând conosamentele emise la 7 iulie 2004 conform înţelegerii din 10 iunie 2004 încheiată de către pârâtă - în numele şi pe contul mandantului său, cu SC F. SRL, care contracta în numele şi pe seama reclamantei, cu menţiunea „navlu plătit anticipat”, şi virând suma încasată cu titlu de navlu mandantului menţionat.

Mai reţine instanţa că reclamanta nu a dovedit emiterea de către pârâtă, la 8 iulie 2004, a unui al doilea set de conosamente, cu un conţinut total diferit de cel al celor emise la 7 iulie 2004, nefiind în măsură să indice nici persoana posesorului exemplarelor originale ale menţionatelor conosamente şi nici existenţa unor relaţii de mandat între SC K.L., ca mandante, şi pârâta, ca mandatar, de natură să permită acesteia din urmă emiterea de conosamente şi în numele şi pe contul armatorului navei, precum şi că plata navlului datorat a fost suportată efectiv din patrimoniul SC F. SRL şi nu din cel al reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 3/MF din 3 iunie 2008 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei instanţei de fond şi respinge ca nefondată şi cererea intimatei pârâte de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel instanţa reţine, pe de o parte, că excepţiile soluţionate de instanţa de fond au fost invocate de către pârâtă şi nu de către reclamantă şi, fiind respinse de prima instanţă, apare ca lipsit de interes formularea de critici din partea reclamantei căreia modul lor de soluţionare i-a fost favorabil, iar, pe de altă parte, că, aşa cum judicios a stabilit instanţa de fond, în speţă reclamanta nu a făcut dovada faptei ilicite săvârşite cu vinovăţie de pârâtă în sensul că aceasta ar fi depăşit limitele mandatului dat de către SC F.R. A/S emiţând, pentru acelaşi transport maritim, două seturi diferite de conosamente, în două zile consecutive, şi fără să anunţe părţile, şi nici nu a probat că plata navlului pentru acelaşi transport s-a făcut de două ori din culpa pârâtei; mai reţine instanţa şi faptul că reclamanta nu argumentează care au fost motivele pentru care, deşi a luat cunoştinţă în cursul lunii august 2004 de efectuarea de două ori a plăţii transportului, nu a solicitat restituirea sumei de la societatea care a încasat eronat navlul a doua oară, dat fiind că antrenarea răspunderii delictuale nu poate avea loc când raporturile complexe dintre părţi au un izvor contractual.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, şi, în principal, modificarea deciziei recurate şi, admiterea acţiunii sale astfel cum a fost formulată, cu consecinţa obligării intimatei la suma de 405.533,70 dolari SUA reprezentând prejudiciul cauzat de emiterea a două seturi de conosamente consecutive cu privire la acelaşi transport maritim internaţional, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

În fundamentarea recursului său recurenta critică instanţa de apel pentru a fi ignorat ca şi instanţa de fond, că fapta ilicită prejudiciabilă, săvârşită de pârâta intimată, constă în emiterea consecutivă, respectiv la data de 7 iulie 2004 şi la data de 8 iulie 2004, a două seturi de conosamente diferite pentru acelaşi transport maritim, fapt ce rezultă din corespondenţa dintre părţi şi din copiile depuse la dosar, aşa cum acestea au fost transmise de avocaţii armatorului la data de 13 august 2004, copii pe care s-a înscris menţiunea „original” şi care respecta întocmai, prin conţinutul lor, instrucţiunile armatorului, precum şi pentru greşita interpretare a conţinutului tranzacţiei intervenite între proprietarul vasului, SC K.L., şi destinatarii mărfurilor, ca şi pentru ignorarea corespondenţei dintre intimata pârâtă şi F. SA din perioada iulie-august 2004, a probei interogatoriului administrată în cauză, a corespondenţei cu SC N., administrator al SC K.L., şi cu firma britanică de avocatură H.F. în numele armatorului SC K.L.

Recurenta reproşează instanţei de apel şi greşita aplicare a prevederilor privitoare la conosament cuprinse în Convenţia internaţională de la Bruxelles din 1924 şi Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul pe mare din 1978, raportat la care originalele conosamentelor din 8 iulie 2004 ar trebui să se afle la SC F. ca transportator şi consignatar, recurenta nefiind parte indicată în respectivele conosamente şi neputând, deci, să deţină originalele menţionatelor conosamente, care ar fi trebuit să fie transmise SC N., ca reprezentantă a proprietarului vasului şi SC O.B.T., ca destinatară a bunurilor.

Recurenta critică instanţa de apel şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1539 şi urm. C. civ. prin ignorarea faptului că intimata pârâtă a emis cel de al doilea set de conosamente, emitere care, de altfel, nu s-a dovedit a fi fost ratificată de către mandantele SC F. SA ca reprezentantă a proprietarului navei SC K.L. în portul de încărcare, fără să fi avut confirmarea primirii navlului 100% din partea proprietarilor, comportament ce confirmă depăşirea limitelor celor două mandate primite unul de la SC F. şi altul de la SC K.

În opinia recurentei instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor legale în materia răspunderii delictuale, ignorând întrunirea, în speţă, a tuturor elementelor acesteia, respectiv, fapta ilicită, constând în emiterea de către pârâta intimată a două seturi de conosamente cu privire la acelaşi transport maritim efectuat cu nava Alex, cu depăşirea limitelor mandatului dat de SC F. SA şi denaturarea scopului iniţial al acestuia, vinovăţia pârâtei intimate, care a emis conosamentele din 7 iulie 2004 şi nu a informat pe reclamanta recurentă, sau pe mandatarii acesteia, cu privire la întocmirea şi emiterea conosamentelor din 8 iulie 2004, prejudiciul, constând în suma de 405.533,70 dolari SUA plătită cu titlu de navlu în baza conosamentelor din 7 iulie 2004, emise fără ştirea sau autorizarea proprietarului navei SC K.L. şi considerate de acesta ca fiind incorecte, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta pârâtei intimate de a emite două seturi de conosamente pentru acelaşi transport, fapt care a permis şantajarea destinatarilor mărfurilor transportate de către armator pentru a încasa şi a doua oară navlul.

Solicitările şi criticile recurentei, avansate prin concluziile scrise depuse la dosar la 20 ianuarie 2009, fiind formulate după încheierea dezbaterilor, nu vor fi luate în considerare şi, deci, nu vor fi examinate; de altfel, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei fluvial maritime a Tribunalului Constanţa nici nu mai poate fi invocată câtă vreme recurenta nu a atacat cu recurs încheierea nr. 925/COM din 14 februarie 2007 a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, prin care s-a constatat natura litigiului ca fiind de competenţa funcţională a Secţiei maritime şi fluviale a Tribunalului Constanţa căreia i s-a trimis cauza.

Examinând recursul recurentei reclamante prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că acesta nu este fondat.

Cum esenţa litigiului are în vedere existenţa sau inexistenţa faptei ilicite săvârşite de pârâta intimată prin emiterea pentru acelaşi transport naval de mărfuri a două seturi de conosamente în două zile consecutive, se constată cu privire la acest aspect că, aşa cum în mod judicios a stabilit şi instanţa de apel confirmând soluţia instanţei de fond, pârâta intimată, agent al navei „Alex”, mandatată în acest sens de SC F.R. A/S, a emis, la instrucţiunile acesteia, la 7 iulie 2004 conosamentele în care SC F. figurează în calitate de cărăuş şi pentru care a încasat de la reclamanta-recurentă prin mandatarul acesteia SC F. SRL la 15 iulie şi, respectiv la 22 iulie 2004, suma de 405.533,70 dolari SUA plătiţi în baza facturii fiscale emise la 8 iulie 2004, suma virată de pârâtă societăţii la instrucţiunile căreia s-au emis conosamentele menţionate, respectiv SC F.R. A/S, regularitatea conosamentelor emise la 7 iulie 2004 nefiind contestată prin raportare la normele uniforme incidente, conţinute în Convenţia internaţională pentru unificarea anumitor reguli în materie de conosamente, încheiată la Bruxelles în 1924, şi, respectiv, în Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, încheiată la Hamburg în 1978 şi ratificată de România în 1981.

Potrivit normelor uniforme evocate conosamentul, ca titlu reprezentativ al mărfii încărcate pe vas spre a fi transportată, se emite de către cărăuş sau cărăuşul efectiv, ori un mandatar al acestuia, se întocmeşte în mai multe exemplare originale, al căror număr se înscrie în titlu şi care se transmit destinatarilor mărfii care pot prelua marfa la destinaţie numai prezentând căpitanului vasului un exemplar original, identic cu exemplarul fără caracter negociabil numit, în general „Copia căpitanului” (Captain’s copy), deci cu copia conosamentului pe care o deţine respectivul căpitan [art. 1 pct. 7, art. 14 alin. (2) şi (3), art. 15 alin. (1)], conosamentul trebuind să cuprindă, între altele, şi menţiunea cu privire la navlu şi plata acestuia.

Examinate din această perspectivă se constată că numai conosamentele emise în data de 7 iulie 2004 îndeplinesc rigorile menţionate. De altfel, reclamanta recurentă însăşi recunoaşte că acestea au fost şi singurele conosamente transmise destinatarilor mărfii. Cum cel care preia marfa transportată pe vas trebuie, cu certitudine, să posede un exemplar original al conosamentului transmis lui de către navlositor, în principiu, recurenta reclamantă trebuia să deţină, sau putea să obţină, un original al conosamentelor a căror emitere, la 8 iulie 2004, o pune în sarcina pârâtei, întrucât pretinde că în baza acestora a achitat pentru a doua oară navlul aferent aceluiaşi transport naval de marfă, efectuat cu aceeaşi navă. Ori recurenta reclamantă afirmă în faţa instanţei de fond că nu se află şi nu s-a aflat niciodată în posesia originalelor conosamentelor din 8 iulie 2004 (fila 304 dosar de fond), plata efectivă fiind efectuată de SC A.M.C., societate ce formează împreună cu recurenta reclamantă acelaşi grup comercial, aşa cum ea însăşi afirmă în faţa aceleiaşi instanţe de fond (fila 189 dosar de fond) împrejurare raportat la care recurenta ar fi putut obţine de la plătitor un exemplar original al menţionatului conosament emis la 8 iulie 2004.

Faţă de cele de mai sus, cum judicios a stabilit şi instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, nu se poate reţine că, pentru acelaşi transport de marfă, efectuat cu aceeaşi navă, pârâta intimată ar fi emis două seturi de conosamente la 7 iulie 2004 şi la 8 iulie 2004, astfel că nu se poate reţine în sarcina pârâtei intimate săvârşirea faptei ilicite, prejudiciabile, reclamată de recurentă.

Nu se poate reţine nici că pârâta intimată ar fi depăşit limitele mandatului primit de la armator, SC K.L. , câtă vreme recurenta nu a probat existenţa unui astfel de mandat, din actele şi lucrările dosarului rezultând că pârâta intimată a acţionat în temeiul şi limitele mandatului dat de mandatarul armatorului, respectiv de SC F.R. A/S, la instrucţiunile căruia a şi emis conosamentele din 7 iulie 2004, pentru care a încasat plata navlului aferent transportului de la mandatarii legitimaţi ai recurentei reclamante, şi căruia i-a remis respectiva sumă, cum şi recunoaşte expres menţionata societate.

Numai SC F.R. A/S avea un mandat de la armatorul navei, dar care nu indică pe intimata pârâtă ca agent şi, în consecinţă, nici o instrucţiune dată de armator ca mandante pentru SC F.R. A/S nu obligă direct pe mandatarul acesteia din urmă, pârâta intimată. Cum nici o altă probă contrară nu a fost produsă în cauză de către recurentă, cum mandantele SC F.R. A/S nu a reproşat mandatarului său, pârâta intimată, neîndeplinirea instrucţiunilor date acesteia cu privire la emiterea conosamentelor din 7 iulie 2004, cum în dosar nu se probează că mandantele menţionat ar fi cerut sau ar fi reproşat pârâtei intimate emiterea altor conosamente, la 8 iulie 2004, pentru acelaşi transport naval de marfă, în mod întemeiat instanţa de apel nu a reţinut în sarcina pârâtei intimate depăşirea limitelor mandatului primit de aceasta de la singurul său mandatar, aşa cum s-a dovedit în speţă.

Astfel fiind, cu precizările suplimentare de mai sus, se reţine că decizia recurată este temeinică şi legală, că a fost pronunţată cu corecta aplicare a legii şi pe baza interpretării, de asemenea, corecte a actului dedus judecăţii, recursul reclamantei împotriva acestei decizii urmând a fi respins ca nefondat cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta J.C.M. Aman împotriva deciziei nr. 3 din 3 iunie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2009.

Speţa 9

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1446/2009 
Dosar nr. 148/98/2008

Şedinţa publică de la 14 mai 2009

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 110 din 3 martie 2008 pronunţată în dosar nr. 148/98/2008 al Tribunalului Ialomiţa s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC D.D.H. SRL Bucureşti împotriva pârâtei SC A.Ţ.A. SA, sucursala Slobozia, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 191.874 lei reprezentând diferenţă despăgubire conform contractului de asigurare.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă – investită prin sentinţa civilă nr. 1555/2007 a Judecătoriei Urziceni ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale întemeiate pe dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. – a reţinut în esenţă că la data de 8 ianuarie 2007 între reclamantă, în calitate de asigurat şi pârâtă în calitate de asigurator s-a încheiat contractul de asigurare prin care fondul piscicol din ferma Ratca, comuna Jilavele, județul Ialomiţa, a fost asigurat pentru riscurile generale şi speciale prevăzute la pct. 5 din clauza 54-0/3 precum şi pentru cele speciale menţionate în anexa la poliţia de asigurare.

Raportat la clauzele contractului de asigurare precum şi la procesul - verbal şi nota de constatare din 8 şi respectiv 15 mai 2007 rezultă că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei anterior menţionată este neîntemeiată, deoarece documentele arătate atestă că în urma creşterii în exces a vegetaţiei din bazinul piscicol s-a produs asfixierea unei cantităţi de 75 tone peşte pentru care reclamanta a încasat o despăgubire de 117.126 lei şi a arătat că nu mai are alte pretenţii în legătură cu această daună.

Totodată, arată Tribunalul, reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei alte cantităţi de peşte deteriorat ca urmare a producerii evenimentului asigurat, în afară de cele menţionate în procesul - verbal din 8 mai 2007, la dosar nefiind depus şi procesul - verbal din 11 mai 2007 invocat în acest sens.

Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia nr. 460 din 5 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la plata sumei de 160.406 lei precum şi 6.701 lei cheltuieli de judecată cu motivarea că procesul - verbal din 15 mai 2007 întocmit în prezenţa părţilor, atestă că prin producerea evenimentului asigurat reclamanta, prin pierderea unei cantităţi de 75 tone peşte, a suferit un prejudiciu estimat valoric la suma de 367.500 lei.

În aceste condiţii, pârâta fără niciun temei legal sau convenţional a reţinut 50% din suma datorată cu titlu de despăgubire, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că reprezentantul reclamantei a dat pârâtei la data de 5 mai 2007 cu ocazia plăţii unei părţi din despăgubire, o declaraţie conform căreia nu mai are alte pretenţii, câtă vreme acesta nu avea un mandat special din partea societăţii.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC A.Ţ.A. SA criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că instanţa de apel interpretând greşit clauza cuprinsă în art. 39 a contractului de asigurare, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia.

Conform clauzei amintite anterior, despăgubirile se plătesc în maximum 30 de zile de la depunerea documentaţiei, în baza acordului scris al asiguratului cu privire la sumele cuvenite.

În consecinţă, existând şi acordul cerut, după efectuarea plăţii, în aceste condiţii, este evident, susţine recurenta, că potrivit convenţiei părţilor, asiguratul nu mai poate ridica ulterior alte pretenţii. Sub acest aspect este eronat şi argumentul instanţei de apel în sensul că în lipsa unui mandat special din partea societăţii, declaraţia reprezentantului acesteia nu produce niciun efect câtă vreme potrivit art. 70 şi art. 701 din Legea nr. 31/1990, actele încheiate de administratorul societăţii sunt considerate ca fiind ale societăţii şi produc consecinţe juridice în patrimoniul acesteia.

De asemenea, arată recurenta, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 261 pct. 3 şi 5 C. proc. civ. deoarece nu a precizat care este temeiul de drept pe baza căruia şi-a format convingerea că apelul este fondat, obligând-o totodată la plata daunelor cauzate ca urmare a unui complex de riscuri, din care unul singur era asigurat, respectiv dezvoltarea excesivă a vegetaţiei acvatice.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. Curtea constată că este nefondat.

Conform clauzei 54-0/3 din anexa la poliţa de asigurare riscul special asigurat constă în „moartea peştilor produsă de dezoxigenarea apei datorită activităţii microbiologice a vegetaţiei în exces, care conduce la modificarea constituenţilor chimici normali ai apei (inclusiv PH-ul), situaţie certificată în baza unui buletin de analiză emis de autorităţile competente”, risc care s-a produs şi a generat litigiul dintre părţi, împrejurare care are drept consecinţă examinarea obligaţiilor părţilor raportat la termenii contractului încheiat.

Pentru ipoteza producerii riscului asigurat, părţile au convenit, potrivit art. 39 că despăgubirile se plătesc, în termenul stabilit de către asigurator în baza documentaţiei şi a acordului scris al asiguratului asupra sumelor cuvenite, suma achitată cu acest titlu urmând a fi diminuată, după cum rezultă din art. 35 cu ratele de primă scadente până la expirarea asigurării, alte reţineri şi franşiza stabilită în poliţă, fără ca despăgubirea să poată depăşi cuantumul daunei ori suma la care s-a făcut asigurarea, conform art. 36.

Din această perspectivă, rezultă că acordul reprezentantului societăţii de a primi o sumă stabilită de asigurator care a apreciat că riscul asigurat a contribuit doar în proporţie de 50% la producerea pagubei pentru că au mai existat şi alţi factori favorizanţi, nu are în speţă semnificaţia renunţării asiguratului la posibilitatea sesizării instanţei pentru obţinerea reparării prejudiciului suferit, respectiv pentru determinarea întinderii acestuia în acord cu clauzele contractuale.

În acest context, se impune şi precizarea că asiguratorul are, conform contractului, posibilitatea diminuării sumei achitate cu titlu de despăgubire, însă, doar pentru ipotezele expres prevăzute la art. 35 şi evident sub rezerva justificării unui atare mod de calcul.

De altfel, dând eficienţă tocmai clauzelor contractuale anterior menţionate, instanţa de apel a interpretat corect convenţia părţilor, pronunţând o soluţie legală şi deşi nu a menţionat în considerentele deciziei niciun text legal, dezvoltarea argumentelor indică faptul că au fost examinate prin perspectiva obligaţiilor asumate, raportat la dispoziţiile art. 969 C. civ.

În aceste condiţii, rezultă că prin argumentarea soluţiei în considerarea clauzelor contractuale şi a probelor administrate în cauză, Curtea de Apel, a arătat, în sinteză motivele pentru care a admis apelul, astfel încât nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 261 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.

Prin urmare, decizia recurată fiind legală va fi menţinută ca atare, ca efect al respingerii recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC A.Ţ.A. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 460 din 5 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2009.

Speţa 10

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 160/2009 
Dosar nr. 4699/121/2007

Şedinţa publică de la 23 ianuarie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta B.I.L.N.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Galaţi anularea Hotărârilor nr. 1, 2 şi 3 ale adunărilor generale ordinare şi extraordinare ale acţionarilor SC C. SA din data de 25 aprilie 2007 pe motivul că au fost adoptate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii. În esenţă s-a susţinut că aprobarea situaţiilor financiare pentru exerciţiul anului 2006 este nelegală pentru că nu reflectă situaţia reală a societăţii din moment ce se bazează pe situaţiile financiare din anii 2004 şi 2005 care au fost anulate. De asemenea s-a invocat încălcarea art. 241 şi 238 din Legea nr. 297/2004, pentru motivul că a fost dată o împuternicire generică administratorului unic de a încheia acte de înstrăinare şi de a constitui garanţii, că auditarea societăţii este ilegală întrucât auditorul nu a fost desemnat de adunarea generală şi că hotărârile au fost adoptate fără a se determina data de înregistrare. Reclamanta a mai susţinut că şi mandatarea directorului general cu dreptul de a semna contracte comerciale fără individualizarea obiectului acestor contracte este nelegală.

Sentinţa nr. 14 din 19 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Galaţi.

După examinarea susţinerilor reclamantei şi a apărărilor formulate de pârâtă prin care aceasta din urmă a arătat că nu s-au încălcat dispoziţiile legale referitoare la întocmirea situaţiilor financiare şi la mandatarea încheierii contractelor de către directorul general, Tribunalul Galaţi, secţia comercială, a admis acţiunea şi a dispus anularea hotărârilor nr. 1, 2 şi 3 din 25 aprilie 2007 adoptate de adunările generale ordinare şi extraordinare ale acţionarilor SC C. SA Galaţi. Instanţa de fond a reţinut că adunarea generală extraordinară a acţionarilor societăţii a împuternicit consiliul de administraţie, printre altele, să ia hotărâri cu privire la vânzarea de active, pe care le-a menţionat expres prin Hotărârea nr. 2 din 25 aprilie 2004, iar prin Hotărârea nr. 3 l-a mandat pe directorul general să semneze contractele. Potrivit instanţei deşi au fost enumerate activele care pot fi vândute, mandatarea trebuia să fie dată pentru fiecare activ în parte, aprecierea asupra oportunităţii încheierii contractelor revenindu-i adunării generale. Pe baza acestui raţionament a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004. În continuare, instanţa de fond a stabilit că s-au încălcat şi prevederile art. 238 alin. (1) din aceeaşi lege precum şi Instrucţiunile C.N.V.M. nr. 8/1996 pentru că în convocator nu s-a menţionat data de referinţă, prin această omisiune fiind prejudiciaţi acţionarii îndreptăţiţi să participe la adunarea generală.

Apelul. Decizia Curţii de Apel Galaţi

Împotriva sentinţei fondului a declarat apel, pârâta SC C. SA Galaţi, prin care a adus critici soluţiei atât pe aspectul netemeiniciei cât şi al nelegalităţii. Potrivit apelantei instanţa de fond a făcut confuzie între data de referinţă şi data de înregistrare şi citând dispoziţiile art. 243 din Legea nr. 297/2004 a susţinut că societatea a respectat obligaţia de publicare a datei de referinţă. A mai fost criticată fundamentarea soluţiei pe prevederi legale abrogate, sens în care a arătat că Instrucţiunile C.N.V.M. nr. 8/1996 au fost abrogate prin Regulamentul C.N.V.M. nr. 13/2004 care la rândul său a fost abrogat prin Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006. În ce priveşte încălcarea prevederilor art. 184 din Legea nr. 31/1990, apelanta a susţinut că atât termenul de depunere a raportului la sediul societăţii cât şi obligaţia de informare a acţionarilor a fost respectată. A fost criticată şi aprecierea instanţei de fond în legătură cu situaţiile financiare întocmite pentru exerciţiul anului 2006, care potrivit apelantei, reflectă situaţia reală a societăţii pentru motivul că situaţiile financiare anterioare acestui an nu au fost anulate, precum şi dezlegarea dată prin soluţia pronunţată în legătură cu mandatarea consiliului de administraţie pentru încheierea actelor de înstrăinare şi mandatarea directorului general pentru semnarea contractelor.

Criticile aduse sentinţei au fost analizate de Curtea de Apel Galaţi care, prin Decizia nr. 44 din 7 mai 2008, a admis apelul pârâtei SC C. SA Galaţi, a schimbat în tot sentinţa apelată şi în fond a respins acţiunea formulată de reclamanta B.I.L.N.C. În analiza motivelor de apel, Curtea a avut în vedere şi înscrisurile noi depuse de apelanta reclamantă în susţinerea criticilor aduse sentinţei pronunţată în fond.

În esenţă, Curtea în considerentele deciziei a făcut precizări în legătură cu deosebirea dintre data de referinţă şi data de înregistrare aşa cum apar definite aceste noţiuni în Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006, a stabilit apoi că societatea apelantă este o entitate ale cărei valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare, supusă legii nr. 297/2004 şi apoi a constatat, după analiza convocatorului întocmit pentru şedinţele A.G.A. şi A.G.E.A., că acesta conţine atât data de înregistrare cât şi data de referinţă, contrar celor reţinute de prima instanţă. Cea de-a doua critică analizată a avut în vedere faptul că prin acţiune nu s-a invocat încălcarea dreptului la informare al acţionarilor şi că această chestiune nici nu a fost pusă în dezbaterea părţilor, prima instanţă încălcând astfel principiul contradictorialităţii. Cu referire la materialele informative, instanţa de apel a stabilit că Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 prin art. 136 nu obligă la comunicarea acestora către acţionari ci la punerea lor la dispoziţie la sediul societăţii, iar reclamanta a uzat de acest drept de a se informa. A reţinut în continuare că prin Decizia nr. 51/2006 a Curţii de Apel Galaţi nu au fost anulate situaţiile financiare aferente anului 2004, ci hotărârea adunării generale ordinare şi cum pentru anul 2006 se porneşte de la exerciţiul financiar aferent anului 2005, a considerat că în mod greşit prima instanţă a avut în vedere motivul de anulare invocat de intimata reclamantă.

În fine, a fost analizată de Curtea de Apel Galaţi şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 reţinute de prima instanţă iar în urma acestei analize instanţa a constatat că adunarea generală extraordinară a societăţii a individualizat punctual prin Hotărârea nr. 2/2007 activele imobilizate care urmau a fi înstrăinate sau grevate iar faptul că, pentru semnarea contractelor, prin Hotărârea nr. 3/2007 s-a limitat dreptul directorului general în raport de o anumită valoare, potrivit Curţii, nu încalcă prevederile legale.

Recursul declarat de reclamantă. Criticile aduse Deciziei nr. 44 din 7 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi.

Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta B.I.L., prin care au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În argumentarea art. 304 punctului 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut:

- Situaţiile financiare aferente exerciţiului financiar pe anul 2004 au fost anulate irevocabil printr-o decizie a Curţii de Apel Galaţi, astfel că soldurile preluate în conturile anului 2006 sunt incerte şi nu pot constitui bază de calcul pentru evaluarea corectă a situaţiei societăţii pe anul 2006.

- Numai situaţiile financiare anuale aprobate pot constitui potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1991 bază pentru anii următori, obligaţia aprobării acestor situaţii financiare revenindu-i adunării generale. Cum în cazul intimatei nu există situaţii financiare aprobate pe anul 2004 înseamnă că s-a produs o întrerupere în lanţul cauzal şi că situaţiile financiare pe anii 2005 şi 2006 sunt lipsite de fundament.

- S-au încălcat dispoziţiile art. 241 alin. (1) din legea nr. 297/2004 referitoare la necesitatea aprobării prealabile prin hotărâre AGA, a unor acte juridice încheiate de administrator.

- Instanţa de apel a făcut confuzie între actele juridice şi operaţiunile materiale, pentru acestea din urmă nefiind necesară nici o aprobare pentru că legea nu o prevede. Pentru actele juridice concrete, articolul menţionat condiţionează încheierea lor de aprobarea prealabilă.

- S-a încălcat art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, prin A.G.E.A. nr. 3 întrucât nu a fost individualizat obiectul acestor contracte, iar împuternicirea nu poate fi generală, din moment ce adunarea generală are obligaţia să aprobe actul juridic concret.

- Art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 se referă nu numai la administratori ci şi la directori atunci când cere aprobarea prealabilă de către A.G.E.A. a actului concret.

Prin cel de-al doilea motiv invocat de recurentă, întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care priveşte A.G.E.A. nr. 2/2007, recurenta a criticat aplicarea art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 pe considerentul că se acordă un mandat general ilegal pentru vânzarea activelor.

- Instanţa a schimbat conţinutul neîndoielnic al mandatului general ilegal, ceea ce este în vădită contradicţie cu realitatea.

Pentru toate aceste motive recurenta a solicitat, admiterea recursului şi în fond menţinerea sentinţei primei instanţe.

Recursul este nefondat

1.- Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”. Urmărind conţinutul acestui motiv de nelegalitate şi argumentele aduse de recurentă, se constată în ce priveşte susţinerea potrivit căreia s-a produs o întrerupere a lanţului cauzal din fundamentul situaţiei financiare aprobată pe anul 2006, că instanţa de apel verificând decizia Curţii de Apel (filele 41-51) pronunţată în anul 2004 a constatat corect că hotărârea adunării generale ordinare prin care s-au aprobat situaţiile financiare a fost anulată pe aspecte care ţin de nelegalitatea convocării şi nu pe conţinutul sau nelegalitatea situaţiilor financiare. Prin urmare, nu se poate reţine că nu a existat fundament pentru situaţiile financiare din anul 2006 din moment ce nu s-a dovedit că au fost anulate situaţiile financiare din anii anteriori. De altfel, intimata fiind o societate ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate avea obligaţia potrivit legii nr. 297/2004 şi Regulamentului C.N.V.M. să comunice aceste situaţii către C.N.V.M. şi aşa cum s-a arătat deja nu a fost prezentată nici o dovadă în sensul că au fost constatate ‚încălcări ale legii contabilităţii evocată de recurentă.

În sensul acestei concluzii sunt dispoziţiile art. 237 alin. (2) din Legea nr. 297/2004 prin care se stabileşte obligaţia ca situaţiile financiare ale societăţilor admise la tranzacţionare să fie auditate de auditori financiari cât şi obligaţia reprezentanţilor legali ai societăţii de a pune la dispoziţia C.N.V.M. şi a auditorilor documentele care stau la baza întocmirii acestor situaţii. Cum nu s-a demonstrat contrariul dezlegarea dată acestei critici de către instanţa de apel este corectă.

În consecinţă, se va reţine şi faptul că această critică este ipotetică din moment ce nu se sprijină pe dovezi şi pe dispoziţii legale care să o susţină.

Nici argumentele aduse de recurentă în sprijinul nelegalităţii, A.G.E.A. nr. 2 din 25 aprilie 2007 nu sunt de natură să ducă la concluzia că au fost încălcate prevederile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004. Autoarea a făcut distincţie între aprobarea prealabilă şi actul juridic concret, axându-se pe acesta din urmă atunci când a susţinut că s-au încălcat dispoziţiile menţionate. Cu privire la această chestiune, instanţa de apel a examinat hotărârea A.G.E.A. nr. 2/2007 (f. 96, 98) şi a stabilit corect că în cazul de faţă nu este vizat însuşi actul juridic concret, că aprobarea prealabilă trebuie să fie anterioară unor acte de dispoziţie sau de garanţie, care în orice caz nu se puteau încheia fără controlul organului statutar, care este adunarea generală extraordinară a acţionarilor.

Observând măsurile luate prin A.G.E.A. nr. 2/2007 se constată că adunarea generală a aprobat în conformitate cu art. 114 din Legea nr. 31/1990 „necesitatea împuternicirilor CA cu privire la… stabilirea organigramei de funcţionare, vânzarea de active…”, pe care le-a identificat, împuternicirea referindu-se şi la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare de active, de credit etc.

Se precizează în continuare prin Hotărârea A.G.E.A. nr. 2/2007 referitor la deciziile C.A. care se vor lua conform împuternicirilor (în care este inclusă şi încheierea contractelor) că „vor fi emise” în conformitate cu normele legale şi vor fi supuse spre ratificare A.G.E.A.

Aşadar, recurenta contrar măsurilor luate în A.G.E.A. susţine că au fost vizate însăşi actele juridice concrete întrucât au fost enumerate activele care urmau să constituie în viitor obiectul unor contracte, or această susţinere nu se regăseşte printre măsurile care au fost luate de adunarea generală.

Se observă din considerentele deciziei că dezlegarea dată acestei critici se fundamentează pe conţinutul înscrisului menţionat, întrucât enumerarea drepturilor conferite de A.G.E.A. nu încalcă nici o dispoziţie legală, iar actele juridice concrete nu scapă controlului legalităţii organului statutar.

Revenind la dispoziţiile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 care în opinia recurentei au fost greşit aplicate, se va constata că acestea vizează o cu totul altă situaţie aşa cum bine a reţinut în alţi termeni instanţa de apel. Potrivit articolului supus spre analiză actele de dobândire, înstrăinare, schimb sau constituire în garanţie a unor active din categoria activelor imobilizate ale societăţii a căror valoare depăşeşte, individual sau cumulat pe durata unui exerciţiu financiar 20% din totalul activelor imobilizate mai puţin creanţele, vor fi încheiate de către administratorii sau directorii societăţii numai după aprobarea prealabilă de către adunarea generală extraordinară a acţionarilor.

- Rezultă că dispoziţiile de mai sus vizează situaţia încheierii unor acte care privesc activele imobilizate, că pentru acestea se cere condiţia aprobării de către adunarea generală în măsura în care într-un exerciţiu financiar, acestea depăşesc 20% din totalul activelor imobilizate. Dispoziţiile respective vizează în adevăr actele juridice pe care le pot încheia administratorii sau directorii numai în condiţiile în care este vorba de un exerciţiu financiar şi dacă s-a depăşit 20% din totalul activelor imobilizate. În speţă, o astfel de demonstraţie nu a fost făcută iar ipoteza încălcării dispoziţiilor legale la încheierea actului juridic concret nu se regăseşte în măsurile luate de A.G.E.A. nr. 2/2007 care nu a vizat actul juridic concret ci posibilitatea încheierii unor acte cu respectarea dispoziţiilor legale cum s-a arătat mai sus.

- De asemenea limitarea posibilităţii de a încheia acte juridice conform textului citat şi condiţia „numai după aprobarea prealabilă de către adunarea generală extraordinară a acţionarilor” nu rezultă că a fost încălcată dacă nu s-a demonstrat în concret că s-au încheiat acte de înstrăinare dobândire sau constituire de garanţii cu valori care depăşesc cerinţa legii, fără aprobarea A.G.E.A..

- În fine, numirea unor active în scopul încheierii unor acte de dispoziţie prin A.G.E.A. nr. 2/2007 nu constituie act juridic concret aşa cum susţine recurenta, ci este o determinare făcută în scopul încheierii actelor juridice, aşa încât nu se va reţine că atribuţia adunării generale extraordinare pentru încheierea actelor concrete a fost încălcată. Este nefondată şi critica referitoare la dezvoltarea de către instanţa de apel a considerentelor prin care se explică necesitatea luării unor măsuri prealabile pentru realizarea „operaţiunilor materiale”, întrucât aceste argumente nu denaturează nici conţinutul măsurilor luate de A.G.E.A. nr. 2/2007 şi nici nu sunt în dezacord cu dispoziţiile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, în privinţa condiţiilor impuse pentru încheierea actelor juridice.

- Şi critica referitoare la mandatarea directorului pentru a semna contracte până la o valoare, determinată, evocată prin prisma aceloraşi dispoziţii legale, este nefondată şi pur teoretică din moment ce nu s-a arătat care sunt actele încheiate cu încălcarea condiţiilor cerute de dispoziţiile mai sus amintite.

2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. aduce spre analiză drept act juridic al cărui înţeles a fost schimbat A.G.E.A. nr. 2/2007. Potrivit recurentului mandatul dat prin această hotărâre CA este unul general pentru că pe lângă determinarea activelor care urmau să fie gajate, înstrăinate, prin încheierea de acte juridice (care nu au fost determinate) cuprinde şi alte măsuri, de mutare a sediilor, de desfiinţare a sediilor, de înfiinţare de sedii secundare, etc. Susţinerile recurentei nu vor fi reţinute întrucât prin stabilirea dreptului CA de a lua şi alte hotărâri nu s-a demonstrat încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii.

Cu privire la natura acestui mandat instanţa de apel s-a raportat la criticile care vizau mandatul dat pentru încheierea actelor de dispoziţie asupra activelor imobilizate, atunci când a apreciat că nu este un mandat general. Faptul că s-au stabilit şi alte drepturi prin împuternicirea dată de A.G.E.A. nr. 2/2007 nu are nici o eficienţă asupra chestiunilor deduse judecăţii şi în orice caz nu atrage nelegalitatea deciziei pronunţată de Curtea de Apel.

Faţă de cele ce preced se va reţine că motivele invocate nu demonstrează încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii şi nici vătămarea concretă adusă recurentei pentru ca nulitatea hotărârilor atacate să fie susţinută.

Aşa fiind, recursul, potrivit art. 312 C. proc. civ. se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.I.L.N. împotriva Deciziei nr. 44/ A din 7 mai 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2009.