PROIECT DE LEGE nr. 72 din 1 februarie 2010
privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale prevede atingerea varstei standard de pensionare de 60 de ani pentru femei si de 65 de ani pentru barbati in anul 2013
EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL nr. 78 din 4 februarie 2010
privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale prevede atingerea varstei standard de pensionare de 60 de ani pentru femei si de 65 de ani pentru barbati in anul 2013
EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL nr. 78 din 4 februarie 2010
Se spune că un om ar face orice să îşi ţină mintea ocupată. Nimic mai adevărat, dar mă întreb dacă nu cumva un om nu îşi poate totuşi ocupa mintea şi cu altceva decât munca. În această privinţă, cei cu imaginaţie bogată ar putea să dea felurite exemple, dar eu m-aş opri asupra unuia singur: Ce-ar fi dacă ne-am putea, ocupa mintea, după o viaţă de muncă, cu vacanţe prelungite precum cele pe care şi le permit pensionarii vest-europeni?
RăspundețiȘtergereAdevărul e că, după 60 de ani în cazul femeilor, respectiv 65 în cel al bărbaţilor, avem toate şansele să realizăm acest deziderat.
În fond, sistemul public de sănătate îşi face atât de bine treaba încât avem o speranţă de viaţă care trece lejer de 90 de ani(studiile care relevă contrariul sunt puternic viciate , cu siguranţă).Atât de bine îşi îndeplineşte sistemul spublic de sănătate, atribuţiile, încât mai marii ţării merg la Viena pentru tratament!
De fapt, nu înţeleg de ce ar trebui să ne mire astfel de aspecte din moment ce este de notorietate faptul că statul nu poate decât să spere la un contribuabil perfect, iar acesta cu siguranţă este individul care munceşte (plăteşte astfel cotizaţiile aferente), bea şi fumează (contribuie la buget prin accize iar ca o consecinţă firească, moare, statul scăpând astfel de obligaţia de a plăti acestuia pensie (de parcă nu ar fi banii pe care însuşi cândva i-a dat).
Parlamentul nu poate decât să legifereze ca fiecare angajator să aibă în cadrul unităţii pe care o administreaza, câte o secţie de pompe funebre, astfel încât să îi ducă pe angajaţi, de la locul de muncă, direct în cimitir!
Nu vreau să fiu înţeles greşit, ştiu că fără sacrificii nu se pot realiza lucruri notabile. Într-adevăr japonezii au murit de epuizare spre a reface ţara distrusă de război, dar aceştia au avut un ţel în timp ce nouă nu ni-l arată nimeni. Trăim întru imediat şi pentru autoconservare!
N.B. Cel puţin lăudabilă iniţiativa dvs. cu acest blog! Un cititor fidel, sigur aveţi.Tot respectul.