Contractul de franciză

SPEŢA 1

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1649/2005 
Dosar nr. 10117/2004

Şedinţa publică de la 10 martie 2005

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea reclamantei sucursala Sibiu a S.N.P. P. SA, cu sediul în Sibiu, prin care solicita instanţei obligarea pârâtei SC T. SRL, cu sediul în Sibiu, la plata sumei de 301.038.826 lei despăgubiri, din care 242.900.411 lei reprezintă contravaloarea lipsurilor de produse petroliere care au fost greşit imputate reclamantei, iar 58.138.415 lei reprezintă lipsuri de produse petroliere constatate cu ocazia ultimului inventar efectuat la staţie, în timp ce exploatarea acesteia se făcea pe baza unui contract de franciză încheiat între părţi (din 13 august 1999), a sumei de 171.978.910,90 lei, reprezentând dobânda legală calculată conform O.G.R. nr. 9/2000, calculată de la 10 iulie 2001 pentru prima sumă şi de la 1 august 2001 pentru prima sumă şi de la 1 august 2001 pentru cea de a doua, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei existenţei autorităţii de lucru judecat decurgând din sentinţa civilă nr. 1601 din 9 iulie 2002 a Tribunalului Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 4372/ C pronunţată la 11 noiembrie 2003 a secţiei comerciale şi de contencios administrativ a aceleiaşi instanţe.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 79/ A pronunţată la 12 martie 2004 de către secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Alba Iulia, apelanta fiind obligată la plata sumei de 10.000.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza apelului.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerea apelantei constând în aceea că nu se poate vorbi în speţă de autoritatea lucrului judecat.
Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate constând în greşita reţinere a faptului că sunt îndeplinite cerinţele autorităţii de lucru judecat, aşa cum sunt cerute de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
Critica este întemeiată.
Autoritatea lucrului judecat, aşa cum este reprezentată de art. 1201 C. civ., este o prezumţie legală, care împiedică ca o a doua cerere adresată instanţei, având acelaşi obiect, fiind întemeiată pe aceiaşi cauză şi care priveşte aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate să fie judecată, prezumându-se de la lege că prima hotărâre reprezintă adevărul.
Cu alte cuvinte, o a doua cerere poate fi înlăturată pe calea admiterii excepţiei puterii lucrului judecat ori de câte ori ea tinde, prin obiectul său, să pună instanţa în situaţia de a contrazice ori confirma ceea ce a stabilit o hotărâre anterioară.
Se înţelege că autoritatea de lucru judecat se degajă dintr-o hotărâre sau o parte din hotărâre, care s-a dat în urma unor dezbateri asupra fondului unui drept dedus judecăţii, iar hotărârea trebuia să fie irevocabilă, fiind rodul examinării contradictorii a raportului juridic supus judecăţii.
În speţă, pretenţiile formulate prin cea de-a doua cerere a reclamantei din acest proces, au format obiectul unei cereri reconvenţionale a acesteia în dosarul nr. 3587/2001 a Tribunalului Sibiu, cerere soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1601 din 9 iulie 2002 a Tribunalului Sibiu, cu motivarea că este nedovedită, întrucât au fost administrate ca probe acte neopozabile părţii adverse.
Cu alte cuvinte, dreptul ce constituie obiect al cererii nu este negat, ci este apreciat ca nedovedit cu probele administrate în acest proces.
Chiar aşa fiind, în calea de atac a recursului, motivarea primei instanţe a fost substituită cu aceea că acţiunea reconvenţională este prematură şi că ea poate fi valorificată numai după anularea protocolului încheiat între părţi la 6 iulie 2001.
Se deduce din cele de mai sus că nu există o primă hotărâre care să fi examinat şi rezolvat fondul dreptului ce a format obiectul cererii reconvenţionale a actualei reclamante şi că nu există autoritate de lucru judecat care să împiedice cererea de stabilire a acestui drept în cadrul unui nou proces.
În consecinţă, întrucât procesul s-a rezolvat pe excepţie, fără a se intra în cercetarea fondului, urmează a se admite prezentul recurs, conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., modificând decizia atacată în sensul admiterii apelului reclamantei şi casării sentinţei primei instanţe, cu trimiterea cauzei acesteia în scopul judecării cauzei pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.N.P. P. SA, sucursala Sibiu, împotriva deciziei nr. 79/ A din 12 martie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o modifică, admite apelul reclamantei şi casează sentinţa nr. 4372 din 11 noiembrie 2003 a Tribunalului Sibiu.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond. 
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 martie 2005.

SPEŢA 2

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2870/2007 
Dosar nr. 6947/54/2006

Şedinţa publică de la 2 octombrie 2007

Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC TRACIA TRADE EXIM SRL Târgu Mureş, a chemat în judecată pe pârâta SC HUROPARK SRL Timişoara solicitând constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de colaborare, înlăturarea din participaţiune a pârâtei şi obligarea acesteia la cheltuieli de judecată, acţiune precizată la 17 ianuarie 2005 în sensul că pârâţi sunt şi Consiliul Local al Municipiului Târgu Mureş şi Primăria Târgu Mureş. 
Tribunalul Mehedinţi, prin sentinţa nr. 18/C din 13 februarie 2006, a respins acţiunea şi a obligat pe reclamantă la 700 lei cheltuieli de judecată către pârâtă. 
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că pârâta dispune de dreptul de distribuire a Know-how sistem de parcare Tell Park prin cumpărarea drepturilor de la Orpark Ltd Tel Aviv, iar în contractul de asociere încheiat şi-a îndeplinit obligaţiile de a pune la dispoziţie licenţa. 
Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 141 din 16 iunie 2006, a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtei în privinţa cheltuielilor de judecată, obligând pe reclamantă la 19200 lei la instanţa de fond şi 40 lei în apel. 
Instanţa a considerat că prin clauzele contractuale, pârâta s-a obligat să pună la dispoziţie licenţa de funcţionare Tell Park, pe care părţile au cunoscut-o înainte de semnarea contractului, astfel încât nu se poate avea în vedere cauza ilicită sau invocată a contractului de colaborare după cum nu s-a exclus participarea pârâtei la pierderi ci acestea au fost numai limitate la bugetul previzionat.
În privinţa criticilor legate de executarea contractului, Curte de apel a considerat că nu pot fi cauze de nulitate ci numai motive de reziliere a contractului.
Referitor la cheltuieli de judecată raportate de pârâtă, curtea de apel a reţinut că aceasta a făcut dovada, cu onorariile de avocat şi expert precum şi cu deplasările efectuate, o sumă de 19200 lei. 
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9.
Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat formele de procedură respingând nemotivat cererea pentru lipsă de apărare, întemeiată pe dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., amânând pronunţarea până la 26 iunie 2006 când s-a pronunţat în şedinţa de la camera de consiliu. 
Pe de altă parte, instanţa nu a înţeles noţiunea de Know-how preluând concluziile experţilor, fără însă a ţine cont de expunerea de motive înregistrată în anul 1999 la Primăria Târgu Mureş care prevedea exploatarea pe bază de licenţă a unui sistem de parcare cu taxă în zone delimitate cu indicatoare care presupuneau folosirea unor tichete şi a unor programe de calcul, pot fi protejate conform Legii nr. 8/1996.
Întrucât nu a dispus de drepturi protejate pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile.
Alături de cauza ilicită, susţine recurenta şi consimţământul viciat de eroare asupra substanţei obiectului convenţiei, dar şi existenţa unei clauze leonine ce exonera pârâtele de plata pierderilor în condiţiile în care cheltuielile nu depăşeau 40% din venituri. 
Ultima critică a deciziei atacate au în vedere greşita aplicare a legii în sensul că drepturile şi obligaţiile părţilor în privinţa participării SC HUROPARK SRL se subsumau unui contract de franciză.
Prin concluziile scrise, intimata pârâtă SC HUROPARK SRL a evocat excepţia prescripţiei extinctive a acţiunii în anulare. 
Faţă de caracterul absolut al nulităţii cu care instanţele au fost învestite, excepţia este neîntemeiată şi va fi respinsă.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune. 
Prevederile art. 156 C. proc. civ. dau posibilitatea instanţei să acorde un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic susţinută, iar când refuză amânarea este obligată să amâne pronunţarea, la cererea părţi, în vederea depunerii concluziilor scrise. 
În aceeaşi măsură dispoziţiile art. 256 C. proc. civ. stabilesc procedura deliberării: după sfârşitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc în secret fie în şedinţă, fie în camera de consiliu iar pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică (art. 261 pct. 8 C. proc. civ.).
Nici o regulă procedurală nu a fost încălcată de curtea de apel prin deliberarea în camera de consiliu şi pronunţarea în şedinţă publică, a hotărârii luate. 
Noţiunea Know-how este definitivă de cunoştinţe tehnice nebrevetate, dar transmisibile prezentând o noutate numai relativă şi subiectivă sintetic exprimate prin expresia „faptul de a şti cum să procedezi” (the Know how to do it”)
Cuprinzând abilitatea tehnică şi grija cu care este pus în practică un procedeu deja cunoscut, transmiterea asistenţei tehnice şi optimizarea punerii în aplicaţie a procedeelor utilizate, Know-how-ul este caracterizat prin noutate şi secret, dar nu în sensul în care aceste caracteristici sunt considerate în privinţa brevetelor ori a secretului de fabricaţie.
Noutatea brevetului se stabileşte în raport cu stadiul cunoscut al tehnicii şi are un caracter absolut în timp ce noutatea Know how-ului este raportată la persoana sau întreprinderea care vrea să îl dobândească.
De aceea licenţa de funcţionare, prevăzută în art. 4 lit. c (a) nu era necesară, pârâta SC HUROPARK SRL punând la dispoziţie în cadrul contractului, cunoştinţele tehnice şi abilitatea cedate acesteia la 18 decembrie 1998, prin contract de către Varimex Kiilkereskedelmi Kft. 
Instanţele de fond judicios au considerat îndeplinită condiţia prevăzută de prevederea contractuală cât timp la 29 septembrie 1998, proprietarul iniţial al Know-How-ului a brevetat pentru România sistemul de parcare iar pârâta SC HUROPARK SRL a achiziţionat dreptul de utilizare, a pus la dispoziţia asocierii acest drept şi a implementat programele de exploatare instruind personalul implicat şi livrând la preţul convenit tichetele, până la momentul suspendării plăţilor.
În această situaţie evocarea prevederilor art. 948, 954 şi 966 C. civ. privind cauza inexistentă sau falsă şi consimţământul viciat nu-şi mai găsesc suportul, în condiţiile în care părţile aveau cunoştinţă de sistemul Tellpark prin studiul de fezabilitate realizat şi oferta comună înaintată primăriei.
Pe de altă parte, prevederile art. 1513 alin. (2) C. civ. sancţionează cu nulitatea convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierdere. Art. 5 din contract nu a prevăzut însă scutirea de participare la pierdere ci a limitat aceasta la bugetul previzionat. Astfel niciunul din asociaţi nu a fost scutit de participare la pierdere pentru a concluziona la existenţa clauzei leonine.
Faptul că obiectul contractului, drepturile şi obligaţiile părţilor se subsumează unui contract de franciză, deşi expus numai în această cale de atac, nu modifică considerentele pentru care instanţele de fond au pronunţat soluţii legale şi temeinice. 
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 141 din 16 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Craiova.  

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T.T.E. SRL Târgu Mureş împotriva deciziei nr. 141 din 16 iunie 2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 2 octombrie 2007.

SPEŢA 3

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 383/2008
Dosar nr. 43/101/2006

Şedinţa publică de la 6 februarie 2008

Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Mehedinţi, la data de 13 octombrie 2006, reclamanta SC M.S. SRL, în faliment, prin lichidatorul judiciar P.E., a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA, sucursala P. Mehedinţi, solicitând ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.184.368.840 ROL, (118.436,88 RON) reprezentând contravaloarea facturii nr. 3614572/3 decembrie 2004, emisă în scopul regularizării contractului de franciză nr. IP 509/28 octombrie 1999.
Secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Mehedinţi a dispus, prin încheierea pronunţată la data de 18 ianuarie 2007, la solicitarea pârâtei, introducerea în cauză, în aceeaşi calitate, a SC P.O. SA, iar, prin sentinţa nr. 116/ C, pronunţată la data de 15 februarie 2007, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.
Spre a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că sunt întrunite cerinţele principiului consacrat de art. 1201 C. civ., întrucât scopul final urmărit de SC M.S. SRL, atât prin introducerea acţiunii soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2196 din 10 mai 2006, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu - Severin, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei civile nr. 814/ R din 08 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, cât şi prin acţiunea dedusă judecăţii, este constatarea existenţei unei creanţe în valoare de 118.436,88, lei Ron împotriva SC P. SA, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 3614572 din 03 decembrie 2004, emisă în executarea contractului comercial tip franciză IP nr. 5509 din 28 octombrie 1999.
Secţia comercială a Curţii de Apel Craiova, prin decizia nr. 132, pronunţată la data de 23 mai 2007, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că, în mod greşit, tribunalul a apreciat că există două cereri de chemare în judecată cu părţi, obiect şi cauză identice, şi că, în condiţiile în care una a fost soluţionată irevocabil, există autoritate de lucru judecat, dat fiind că litigiul anterior, soluţionat prin sentinţa nr. 2196 din 10 mai 2006, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu - Severin în dosarul nr. 3632/2006, a avut ca obiect menţinere poprire, ca modalitate de executare silită, înfiinţată de executor asupra conturilor terţului poprit SC P. SA, iar, în prezenta pricină, SC M.S. SRL urmăreşte realizarea dreptului subiectiv de creanţă pe care pretinde că îl are împotriva SC P. SA.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs intimata pârâtă, SC P. SA, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia autorităţii de lucru judecat, având în vedere că, atât acţiunea dedusă prezentei judecăţi, cât şi acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2196 din 10 mai 2006 a Judecătoriei Drobeta Turnu - Severin, irevocabilă, izvorăsc din contractul de franciză în baza căruia este emisă factura nr. 3614572 din 03 decembrie 2004, critică ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta nedezvoltând motivul invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., spre a putea fi analizat.
Recursul este nefondat.
Astfel, potrivit art. 1201 C. civ., este autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Este de observat că prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului Judecătoriei Drobeta Turnu - Severin nr. 3632/2006, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2196 din 10 mai 2006, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 841/ R din 8 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, creditoarea A.F.P. Drobeta Turnu - Severin a chemat în judecată pe debitoarea SC M.S. SRL şi pe terţul poprit P. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună menţinerea popririi înfiinţată asupra conturilor terţului poprit, prin adresele nr. 2328 din 04 martie 2005 şi nr. 245 din 04 martie 2005.
Se constată, aşadar, că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat faţă de această cerere de chemare în judecată, pe existenţa căreia prima instanţă şi-a argumentat soluţia, având în vedere că, în raport cu cererea dedusă prezentei judecăţi, nu este îndeplinită nici una din cerinţele triplei identităţi prevăzută de precitatul articol 1201 C. civ., cu privire la obiect, cauză şi părţi în aceeaşi calitate, aşa încât nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 132 din 23 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, ca nefondat.
Irevocabilă. 
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 6 februarie 2008.